O ţară în care negarea Holocaustului, ca şi orice discriminare pe criterii etnice, chiar şi invocarea acestora în contexte neavenite, sunt socotite delicte şi sunt pedepsite exemplar.

Piesa s-a bucurat de un succes enorm, deşi e una de dimensiuni considerabile şi nici foarte uşor digerabilă nu e. Scrierea lui Hocchuth ridică o problemă gravă. Aceea a tăcerii vinovate a înaltelor foruri ale Bisericii Catolice, a Papei Pius al XII lea însuşi, în faţa exterminării evreilor ordonată de Hitler şi de Partidul Naţional-Socialist.

Vicarul a fost montată şi în România în anul 1972, la Teatrul „Bulandra”, în regia lui Radu Penciulescu, cu o distribuţie de zile mari dintre ai cărei componenţi îi citez pe Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Fory Etterle. Gina Patrichi, Cornel Coman. Câţiva ani buni mai târziu, celebrul regizor Costa-Gavras a turnat un film intitulat Amen, în care jucau şi câţiva actori români, printre care acelaşi Ion Caramitru, o parte din filmări fiind realizate la Bucureşti, unele chiar pe culoarele Casei Scânteii. Scenariul filmului Amen este o adaptare destul de liberă a piesei Vicarul.

Un jurnalist britanic pe nume John Cornwell a publicat, la puţină vreme după premiera piesei lui Rolf Hocchuth, o carte intitulată Hitler’s Pope pe a cărei copertă era reprodusă o fotografie în care îl vedem pe Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al XII lea, coborând scările unui palat oficial. Cardinalului Pacelli i se întinsese covorul roşu şi era salutat de doi soldaţi. Ale căror caschete semănau teribil cu cele purtate de soldaţii germani în timpul războiului. Fotografia a făcut înconjurul Lumii şi a servit la ilustrarea a nenumărate articole consacrate de presa internaţională raporturilor Bisericii Catolice cu Germania nazistă. Pentru John Cornwell fotografia în cauză a funcţionat drept principal argument pentru a conchide că Papa a fost un indubitabil complice la planurile naţional- socialiste.

Lucrurile sunt însă ceva mai complicate. Şi încep cu detaliul că fotografia în cauză datează din anul 1927. Carevasăzică a fost făcută cu 5 ani înainte de venirea lui Hitler la putere. În cartea Incorectitudinea istorică, apărută în Franţa, la editura Fayard,  în 2011 şi în traducere românească un an mai târziu la Humanitas, Jean Sévilla, încearcă să desluşească povestea. Nu ştiu dacă o face chiar foarte limpede, dar un lucru e, totuşi, cât se poate de clar. E abuziv să se spună că Papa Pius al XII lea ar fi fost Papa lui Hitler, însă nu e mai puţin adevărat că fostul cardinal Pacelli şi-a reproşat pe toată durata vieţii sale că nu a adoptat o atitudine mai fermă în faţa imenselor rele şi a nenumăratelor crime comise de nazişti în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Biserica Catolică a învăţat multe din greşelile din acea vreme, iar ca parte a acestei învăţături, a  modernizării sale, a tot mai pronunţatelor, necesarelor şi salutarelor sale conectări la realitate figurează şi decizia de a ieşi din neutralitate atunci când sub ochii ei se săvârşesc fapte abominabile. Înalţi prelaţi, Sfântul Părinte însuşi vorbesc astăzi nestingherit despre relele din trecut, dar şi despre cele de azi. Admit, regretă şi cer iertare pentru greşelile săvârşite de însăşi Biserica Catolică. Fără doar şi poate, meritul principal pentru această atitudine îi revine Papei Ioan Paul al II lea.

Faptul că duminica trecută, în slujba de la Vatican, Papa Francisc a vorbit despre genocidul armean de la al cărui început se împlinesc zilele acestea 100 de ani, e, fără doar şi poate, parte a acestei atitudini. Iar Papa are perfectă dreptate să spună că a ascunde ori a nega Răul este ca şi cum ai îngădui ca o rană să sângereze fără să o bandajezi.

Autorităţile turce au reacţionat rapid şi dur faţă de spusele Papei. Nici nu ne puteam aştepta la altceva câtă vreme Turcia nu a recunoscut niciodată genocidul, iar articolul 301 din Codul său penal precizează că orice ofensă adusă identităţii turce, ca şi discuţiile pe această temă sunt considerate acte ofensatoare şi sunt pedepsite de lege. În numele acestui articol au avut de pătimit scriitori precum Orhan Pamuk sau Elif Safak, chiar dacă în 2011 CEDO a emis o sentinţă care socoteşte legea turcă în această privinţă drept o violare a libertăţii de expresie.

Lumea civilizată nu are nici o îndoială că genocidul armean a fost o realitate. Că el s-a întâmplat aievea. La fel cum a fost Gulagul, la fel cum a fost Holocaustul. O carte semnată de Henry Morghenthau, intitulată Ambasador la Constantinopol, tipărită şi în româneşte în urmă cu ceva vreme de editura Ararat, aduce nenumărate mărturii, la prima mână şi de maximă importanţă în acest sens, dar şi despre o seamă de complicităţi internaţionale. Germane îndeosebi. Care s-au manifestat nu doar între 1915-1917, ci şi ceva mai încolo. Complicităţi ce s-au decontat şi prin tăcere, şi prin uitare. O uitare pe care s-au bazat hitleriştii atunci când au conceput şi pus în aplicare „soluţia finală” împotriva evreilor, dar şi comuniştii când au plănuit acţiunile împotriva propriilor popoare.

Lipsa oricărei îndoieli nu s-a concretizat însă peste tot în acţiuni hotărâte şi comune. Europa a recunoscut târziu genocidul armean şi nici nu a făcut-o în întregime. Doar 21 de ţări şi-au asumat acest lucru, reticenţele lor explicându-se, în bună parte, prin dorinţa de a nu supăra Ankara şi nu a-şi periclita relaţiile economice cu Turcia. România nu se numără printre ţările ce au recunoscut genocidul armean, iar presa a relatat, la sfârşitul anului trecut, despre bâlbele penibile ale ambasadorului român la Erevan care nu a ştiut cum să răspundă unei întrebări pe această temă venită de la un tânăr armean.

Ca şi în cazul comunismului, şi în acela al genocidului de acum o sută de ani, lumea suferă de boala denunţată în prefaţa cărţii „O idee care ne suceşte minţile” de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. Absenţa unei memorii comune. Dar şi de lipsa curajului. Ceea ce numai bine nu e.

Cuvintele Papei Francisc, rostite duminica trecută, ar trebui să îndemne la reflecţie. Şi, fără doar şi poate, la acţiune concertată. A sosit vremea ca întreaga omenire să îşi cunoască istoria, cu bunele şi relele ei. Căci, cum bine spune Jean Sévilla în primul capitol al cărţii deja menţionate, nu putem trăi urându-ne istoria. Dar nu putem trăi nici urându-ne între noi. Recunoaşterea adevărului ar putea contribui dacă nu la dispariţia, măcar la atenuarea acestei uri.