Generalul Ioan Sorin, fondatorul Forţelor pentru Operaţiuni Speciale ale Armatei României a trecut Styxul...

Ce nu a reuşit furtuna de nisip, din Irak, care întunecase cerul, şi urma să înghită şi să sfarme elicopterul în care se afla generalul Ioan Sorin - clipe în care acesta nu şi-a pierdut calmul, dar mi-a ordonat să transmit piloţilor polonezi, deja timoraţi, să revină la baza de unde decolasem - a reuşit boala incurabilă a omenirii, care a stins lumina vieţii unuia dintre cei mai demni generali ai Armatei României.

Sorin Ioan s-a născut la data de 22 iunie 1954, în municipiul Bucureşti. A absolvit cursurile Şcolii militare de ofiţeri de artilerie « Ioan Vodă » din Sibiu (1976) şi Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti (1985). În anul 1999, a obţinut titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe militare. După absolvirea şcolii de ofiţeri, a fost avansat locotenent, îndeplinind apoi funcţiile de comandant de pluton, de baterie şi de divizion de artilerie (1976-1982). Revenit după trei ani de studii la Academia Militară, devine şef al artileriei unui Regiment Mecanizat (1985-1986), şef de stat major al unui Regiment de Artilerie (1986-1988), comandantul Regimentului 43 Artilerie (1988-1993), locţiitor al comandantului Diviziei 1 Mecanizată (1993-1994), locţiitor al comandantului Corpului 1 Armată (1994-1996). În paralel, a urmat următoarele cursuri: cursul pentru comandanţii de regiment (1987), cursul de strategie şi artă operaţională (1990), Colegiul “George C.Marshall” de Studii Strategice şi Management al Apărării din Germania (1995), Colegiul Regal pentru Studii de Apărare al Marii Britanii (1998), NATO Joint Senior Psychological Operations Course, Florida, USA (2002) şi cursul pentru generali al Colegiului de Apărare NATO de la Roma (2004). Este numit apoi pe rând în funcţiile de şef al Direcţiei Artileriei din Statul Major General (1996-1997), comandant-şef al Detaşamentului Tactic "Sf. Gheorghe", dislocat în Albania ca parte a Forţei Multinaţionale “ALBA” (1997-1998), locţiitor al şefului Direcţiei de Planificare Strategică şi Control al Armamentului (J5) din Statul Major General (1998-1999). La data de 1 decembrie 1999, a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu o stea), fiind numit în funcţia de comandant de corp de armată (1999-2000). Devine apoi locţiitor al comandantului Comandamentului 2 Operaţional Întrunit "Mareşal Alexandru Averescu" (2000-2001) şi şef al Direcţiei Operaţii (J3) din SMG (2001-2004). În această perioadă a fost înaintat la gradul de general-maior (cu două stele) la 5 iulie 2002. Începând din anul 2003, el a coordonat mai multe misiuni româneşti în străinătate şi a vizitat Afganistanul, Irakul şi Balcanii de Vest. De asemenea, a fost profesor la Universitatea Naţională de Apărare. Este autor al mai multor articole de teorie şi istorie militară publicate în reviste de specialitate. În perioada 2004-2006, generalul-maior dr. Sorin Ioan a îndeplinit funcţia de şef al Statului Major al Forţelor Terestre, apoi în anul 2006 devine locţiitor al şefului Statului Major General. La data de 1 noiembrie 2004 a fost înaintat la gradul de general-locotenent (cu 3 stele). La data de 12 decembrie 2007, generalul-locotenent Sorin Ioan a fost numit în funcţia de reprezentant militar al României la NATO şi UE. Ulterior a fost numit, din nou, ca şef al SMFT. La 10 mai 2013 a fost înaintat în gradul de general cu patru stele, la trecerea în rezervă. Sâmbătă, 15 martie 2014, cel care semăna, doar la statură şi chip, cu un rege al României, a trecut Styxul, fiind învins de boala incurabilă a omenirii...

                                                                                                    ****

Fotografia de mai sus a fost realizată la momentul când a acceptat invitaţia mea de a poposi la sediul instituţiei centrale a presei militare, pentru un dialog informal cu jurnaliştii care oferă opiniei publice chipul, vocea şi gândurile profesionistului care poartă uniforma Armatei României. 

Apoi viaţa şi misiunile au făcut ca să ne intersectăm drumurile, să avem parte de clipe luminate, dar şi de secunde întunecate de imprevizibilul vieţii. 

Puţinele mele rânduri, rod al tristeţii pierderii unui camarad care a fost militar din cap până în picioare, greu de citit de superiori, dar şi de subordonaţi, nu vor reda decât frânturi din evoluţia unui conaţional în aparenţă dur, dar cu o sensibilitate incredibilă, cu o căldură umană la  care aveau acces doar cei ce nu se pripeau să îl evalueze.

Asta pentru că Ioan Sorin a fost unul dintre cei care au evoluat în cariera armelor bazându-se doar pe forţele proprii. 

La una dintre discuţiile purtate între patru ochi, distinsul general mi-a arătat, pe calculator, una dintre paginile unei cărţi la care lucra. Una aparte. Motiv pentru care atunci ezita, nu dacă să o finalizeze, ci să o publice. Viaţa a demonstrat că a optat pentru păstrarea celor scrise în arhiva sa electronică.

Semn al unui spirit care prefera să îndure privaţiunile unor momente profesionale trecătoare, fără a le transfera în spaţiul public, deşi ar fi avut temei şi poate altfel s-ar fi scris istoria la nivelul conducerii superioare a armatei naţionale.

Ioan Sorin nu doar a comandat Detaşamentul tactic "Sfântul Gheorghe", cel dislocat în Albania - şi vizitat temerar, fără casca metalică de protecţie, de alt general singuratic, dar la fel de ferm, respectiv Constantin Degeratu -, unde deseori militarii români erau solicitaţi, de comandanţii italieni, ca să scoată din mâinile unor bande locale persoane nevinovate, sechestrate arbitrar, pentru te miri ce recompense. Au fost misiuni asumate de Ioan Sorin, în urma cărora au fost eliberate, fără victime colaterale, albanezii legaţi şi închişi în case ascunse prin munţi. Misiuni despre care nu s-a putut atunci scrie, din raţiuni lesne de înţeles azi.

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

Când l-am întrebat, în avionul ce ne ducea spre teatrul irakian de operaţiuni militare, unde a urmat cursul de limbă engleză, util evoluţiei sale la Colegiul Regal pentru Studii de Apărare al Marii Britanii a surâs amuzat şi mi-a spus în şoaptă că a învăţat singur, ca autodidact, această limbă a Planetei Albastre. Incredibil, dar adevărat. 

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

Când s-a luat decizia trimiterii primului batalion românesc în teatrul de operaţiuni militare din Afganistan, cel care s-a deplasat la Kabul şi Kandahar, pentru a stabili cu aliaţii detaliile privind locaţia de dislocare, misiunile posibile, asigurarea logisticii aferente şi a intervenţiei medicale în situaţii tipice acţiunii trupelor ce acţionează în campanie, a fost acelaşi general tăcut, eficient, răbdător cu capriciile protagoniştilor trecători ai vremurilor de ieri, dar şi de azi. 

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

În mod paradoxal, ofiţerul care a comandat apoi prima misiune a batalionului "Scorpionii Roşii", la Kandahar, ocupă azi funcţia îndeplinită de două ori de generalul impunător, aceea de şef al Forţelor Terestre Române, cea mai numeroasă categorie de forţe armate, din ţara noastră, cu mii de militari profesionişti rulaţi, la solicitarea aliaţilor, în trei teatre de operaţiuni militare, respectiv ex-iugoslav, afgan şi irakian. 

Ca şef al Forţelor Terestre Române, distinsul general a fost nu doar preocupat, ci şi îndârjit în generarea, antrenarea şi dotarea ultramodernă a  Forţelor pentru Operaţiuni Speciale, despre care a şi acceptat sugestia de a se realiza un film al cărui director de imagine era Gabriel Cobasnian, acest narator inedit al lumii militare, în varianta sa cinematografică. 

Eram lângă tăcutul general când a vizionat documentarul în care acţionau subordonaţi de elită, oameni care aşteptau, în inima Transilvaniei, verdictul său. Acela de a difuza, sau nu, imaginile care sintetizau clipe de mare încordare, de misiuni speciale, de antrenament dur. I-a sunat calm, a surâs şi i-a felicitat scurt, iar în receptor am auzit, fiind la mică distanţă, bucuria celor care primeau cuvintele generalului ca pe o distincţie mult râvnită.

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

Motiv pentru care ulterior doi impostori şi-au atribuit acest merit, dar minciuna a ţinut doar până la trecerea lor în rezervă. 

Am fost aproape de distinsul general, în momente succesive, atunci când era locţiitor al şefului Statului Major General. Şi era frământat de lipsa de comunicare cu cel care ar fi trebuit să se bazeze pe expertiza sa, dar prefera să recurgă la adrese semnate de insignifianţi şefi de direcţie. Şi mai era conştient, la conducerea şedinţelor din camera rezervată celor nici treizeci de oameni care iau decizii în chestiuni operative ale organismului militar, că interesul naţional trebuia să prevaleze în stabilirea măsurilor concrete de acţiune pentru cei care făceau munca de Cenuşăreasă în teatrele de operaţiuni militare şi la Cartierul General al NATO. 

Îi repugna văicăreala. Nu tolera darea vinei pe terţe persoane. Iar o singură dată a fost de ajuns să îl întrerupă pe al treilea înstelat, din ierarhia de atunci a armatei, întrebându-l scurt dacă a terminat un discurs mioritic, pentru ca în sală să se instaleze, imediat, tăcerea tipică acelor comandanţi care recunosc pe adevăratul lider, dincolo de organigrama momentului. 

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

Există un ministru, în guvernul de azi, nu cel de la armată, care l-a exilat o vreme, pe distinsul general, în funcţia de consilier al său, dar rar era interesat de expertiza sa, net superioară celui care şi-a luat gradele pe alte criterii decât respectând rigorile vieţii militare. Şi generalul a îndurat, în tăcere, această exilare, până când un decident conştient de nedreptatea făcută de predecesor a decis reinstalarea sa la comanda celei mai numeroase categorii de forţe armate ale României. 

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

L-am văzut cu ochii în lacrimi, pe distinsul general, doar în dimineaţa de neuitat, din Irak, când în cortul unde ne aflam, la începutul unei noi zile toride, a primit vestea că a căzut la datorie, alături de alţi patru militari italieni, unul din militarii batalionului românesc aflat atunci acolo. 

Ţin minte că atunci când a venit generalul irakian să prezinte condoleanţe, Ioan Sorin i-a strâns puternic mâna, secunde întregi, privindu-l în ochi, până când înstelatul menţionat a plecat fruntea. Înţelesese mesajul. Apoi l-a urmat pe generalul român în capela de lemn şi a făcut aceleaşi gesturi, inclusiv fruntea plecată pe sicriul închis, ca şi Ioan Sorin. 

Iar când acesta din urmă a ieşit cu ochii roşii de plâns, în faţa mulţimii de militari aliaţi, ce aşteptau în ordine, ceremonia de îmbarcare a eroului în avionul Hercules, Ioan Sorin a dat un ordin neaşteptat, impresionant. 

A chemat la el şi s-a prins de umeri, cu ei, ca într-o horă nemişcată, a durerii inexprimabile, pe cei care au fost camarazii de pluton ai eroului ucis mişeleşte. Şi toţi militarii aliaţi, acolo fiind câteva sute, din cele patru mii cât erau încartiruiţi în campusul coaliţiei, au privit uluiţi această expresie militară a durerii pierderii unui voluntar din batalionul românesc. 

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

Am stat alături de general în cele şase ore cât a durat apoi zborul până la Bucureşti. Şi el nu s-a dezlipit de lângă sicriul pe care era desfăşurat un imens Tricolor şi lângă care ardeau câteva lumânări.

 A fost întrebat ce o să facă a doua zi. A răspuns scurt:

"Mergem la Ziua noastră...Ziua Forţelor Terestre Române." 

Şi într-adevăr, a fost prezent la depunerile de coroane cu însemnul de doliu la vedere, tăcut, trist, marcat de tragica moarte a subordonatului său. 

Şi Ioan Sorin nu şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

Ar mai fi multe de scris...

Dar undeva, în noapte, de data asta în Bucureşti, la fel ca în avionul în care mă aflam în apropierea Generalului, dar şi a eroului căzut atunci la datorie, arde o lumânare. 

Şi un Tricolor aşteaptă pentru a fi pus peste cel care a fost loial Armatei României.

Pe drapel va scrie cu litere de aur: GENERALUL IOAN SORIN.