Gândirea în doi paşi sau cum trebuie gândit războiul informaţional

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
manipulare

Metodologia analizei războiului informaţional este, deocamdată, incipientă. Ce vom face în următoarele trei materiale este să conturăm trei dimensiuni analitice forjate în cadrul Laboratorului nostru.

Text scris de Dan Dungaciu*

Prima dintre ele este ceea ce numim gândirea în doi paşi. A doua ţine de importanţa crucială a dubletului încredere/neîncredere în orice demers de investigare a războiului informaţional, respectiv de reacţie şi rezistenţă la acesta. A treia dimensiune, pe care o vom detalia la vremea potrivită, va fi cea a geopoliticii neîncrederii. Toate trei elementele sunt intercorelate şi ne oferă o perspectivă analitică semnificativă pentru cercetarea problematicii care a generat LARICS.

Să o luăm cu începutul.

image

O greşeală de gândire deloc inocentă

Una dintre ideile care se află de multe ori în fundalul analizele dedicate propagandei şi/sau a războiului informaţional este prezumţia de omnipotenţă a acestora. Acest mod de gândire este cel mai profund rău care i se poate întâmpla spaţiului euroatlantic, în general, şi Europei, în particular. Ideea omnipotenţei propagandei ocultează, de fapt, tensiunile societale care caracterizează societăţile noastre euroatlantice. Eventuala eficacitate a propagandei este direct proporţională cu acestea.

Sociologii lucrează cu ceea ce se numeşte „teorema lui Thomas”. Aceasta spune că „un fapt fals, perceput ca real, devine real prin consecinţe”. Aplicaţia cea mai cunoscută a acestei teoreme este atacul împotriva unei bănci sau a unui sistem financiar-bancar. O suită de zvonuri legate de o bancă care ar fi în faliment deşi nu este (faptul fals), odată crezut de public (perceput ca real) duce la acţiunea depunătorilor de a-şi scoate bani, concomitent şi intempestiv, din bănci. Ca rezultat, banca falimentează (faptul fals devine real prin consecinţe). Acest exemplu, şi multe altele, prost digerate şi utilizate grăbit, alimentează ideea că propaganda şi zvonurile false pot influenţează irepresibil şi decisiv viaţa socială pe toate palierele acesteia.

În realitate, nu e chiar aşa. Iar eroarea care stă la baza acestui mod de gândire se poate vedea şi în exemplul anterior: pentru ca zvonul iniţial (banca este în faliment sau incapacitate de plată) să fie perceput ca real, trebuie să fi existat deja, în populaţie, neîncredere şi sentimentul precarităţii sistemului financiar-bancar şi, deci, a băncii respectiv. Într-un stat în care încrederea în acest sistem este profundă şi justificată, o asemenea campanie de zvonuri are şanse extrem de mici să ducă la rezulte de genul celor descrise mai sus. Este, altminteri spus, nevoie de o criză anterioară, la nivelul încrederii sociale, care să genereze consecinţele sugerate mai sus. Înainte de criza propriu-zisă – căderea băncii – trebuie să existe o altă criză, mai puţin vizibilă, dar esenţială – criza de încredere.

Intervenţia externă va atinge doar un procent nerelevant şi nereprezentativ din populaţie, dar nu poate demantela sau modifica profilul societal.

Avem nevoie, de aceea, în locul unei cauzalităţi simpliste şi, sociologic, inculte, de o gândire în doi paşi. Primul nivel este cercetarea gradului de încredere socială în instituţiile unui stat sau a unei entităţi mai ample (UE, NATO etc.). Când acesta este solid, şansele de reuşită ale acţiunilor de destabilizare din partea unui inamic extern printr-o acţiune de manipulare sau atac mediatic sunt reduse. Când societatea respectivă se află deja în criză, când rănile sunt deschise, când nivelul de încredere în instituţii şi politicieni (în „Sistem”) se prăbuşeşte – atunci intervenţia externă are şanse indiscutabile să modifice profilul unei societăţi. În afara acestei crize iniţiale, intervenţia externă va atinge doar un procent nerelevant şi nereprezentativ din populaţie (statele moderne sunt destul de mari ca să găseşti în ele o sută de susţinători pentru orice!), dar nu poate demantela sau modifica profilul societal.

Primul nivel ţine de analiza sociologică, al doilea de analiza operaţiunilor de manipulare şi dezinformare.


Vladimir Putin şi Donald Trump

image

Gândirea în doi paşi

Avem acum o grilă adecvată pentru a înţelege mai bine ce se petrece în societăţile noastre în relaţia cu dezinformarea şi manipularea. Definiţia cea mai bună a omului inteligent este că nu confundă planurile. În acest caz, nici analiza nu trebuie să o facă. A gândi doar palierul al doilea (manipulare, dezinformare etc.) înseamnă a nu vedea pădurea din cauza copacilor sau a transforma efectele în cauze, şi viceversa.

Un exemplu relevant: discuţiile legate de implicarea Rusiei în alegerile din SUA. În conformitate cu ceea ce am discutat aici, acestea denotă, de prea multe ori, o incultură sociologică profundă. Ideea că Rusia l-a făcut pe Trump preşedinte – dincolo de faptul că spune exact ce Rusia vrea să se spună despre ea! – este ilustrarea perfectă a gândirii greşite pe care am analizat-o mai sus. În acest scenariu, nu mai contează nici nemulţumirea publică profundă, nici dezamăgirea în Sistemul american, nici anti-carisma virulentă a lui Hillary Clinton (care, vorba lui Donald Trump, nu putea strânge laolaltă mulţimi de oameni fără să fie dusă de mână de o vedetă consacrată). Nimic. E vorba despre „fake news”, manipulare, dezinformare. Şi punctum.

Situaţia din SUA este de două ori absurdă, chiar comică, dacă nu ar exista consecinţe atât de grave. A spune că Trump a învins din cauza unor „fake news” livrate insidios de hackerii ruşi frizează pe alocuri absurdul, iar, sociologic, ne întoarce, parcă, cu aproape 100 de ani în urmă, în perioada de debut a studiilor de sociologia comunicării, în care lumea era convinsă că o injecţie mediatică, bine orientată, schimbă orice, oricând, oriunde. De aici teoriile faimoase atunci ale „glonţului magic” sau „injecţiei hipodermice”, bazate pe o cauzalitate simplistă: emitentul transmite, receptorul, pasiv, receptează.

Când cercetătorii americani au întrebat prizonierii japonezi din cel de-al Doilea Război Mondial cum reacţionau la manifestele aruncate din avion înaintea bătăliei şi prin care li se spunea că Japonia e învinsă, iar împăratul i-a trădat, deci e inutil să reziste în continuare, răspunsul lor stupefiant pentru cercetători era că.... luptam mai îndârjiţi! Ceea ce se credea dintr-o parte că era propagandă demobilizatoare, devenea de fapt, opusul ei.

Victoria lui Donald Trump este expresia cea mai pură nu a supra potenţei mass-mediei „oficiale” (de sistem), ci a neputinţei acesteia în anumite circumstanţe.
manipulare presa

Dezbaterile publice despre atotputernicia Rusiei se bazează, tacit, pe aceste prezumţii naive, după care anumite mesaje media pot totul. Că (altminteri) seducătoarea Russia Today, Sputnik şi ale canale insidioase, inclusiv reţelele de socializare, pot schimba realităţi. Este, evident, o minciună prin exagerare. Şi, în cazul american, o profundă contradicţie în termeni. Dacă mass media şi propaganda rusească au putut, chipurile, să schimbe radical comportamentul de vot în favoarea lui Donald Trump, cum se face că, practic, TOATĂ mass-media de mainstream din SUA (cu rarisime excepţii), de la CNN la New York Times, plus Hollywoodul cu celebrităţile lui cu tot, fiecare cu conturi de FB de zeci de milioane de urmăritori, nu au reuşit să schimbe apetitul electoral al aceluiaşi public? De câţi hackeri ar fi fost nevoie pentru a deturna mesajul anti-Trump a lui Robert de Niro, difuzat şi comentat la ore de vârf de toate televiziunile americane, publicat pe site-urile tuturor ziarelor şi tirajat abundent pe reţele de socializare? Întrebarea e retorică. În realitate, victoria lui Donald Trump este expresia cea mai pură nu a supra potenţei mass-mediei „oficiale” (de sistem), ci a neputinţei acesteia în anumite circumstanţe. America nu s-a văzut bine în Europa din cauza CNN-ului. Este o realitate. Dar în America s-a văzut. Iar americanii l-au votat pe Trump în pofida unei presiuni mediatice colosale şi fără precedent în favoarea lui Hillary Clinton. De aici ar trebui să înceapă orice discuţie serioasă.

În Europa, lucrurile stau la fel. A acredita ideea că Rusia modifică totul prin manipulare şi că UE se va destrăma din pricina asta înseamnă a greşi flagrant. Sigur că Rusia încearcă aşa ceva - e în firea ei şi a lucrurilor! -, dar, dacă va reuşi, nu va fi doar pentru că încearcă, ci (şi) pentru că bate la uşi deschise. În acest caz, propaganda rusească are, cum spun sociologii, efecte de întărire.

Electoratul francez nu a votat-o pe Le Pen pentru că a fost finanţată de ruşi, ci ruşii au finanţat-o şi invitat-o la Kremlin pentru că era votată de francezi.

Un singur exemplu: toată lumea în Europa ştie că Frontul Naţional a fost finanţat de către Moscova. Au aflat între timp şi francezii, cu certitudine. În pofida acestui fapt, numele liderului acestui partid s-a aflat multă vreme în fruntea sondajelor pentru preşedinţie, ca în final să piardă alegerile cu un scor, totuşi, semnificativ. Un lucru trebui reţinut: electoratul francez nu a votat-o pe Le Pen pentru că a fost finanţată de ruşi, ci ruşii au finanţat-o şi invitat-o la Kremlin pentru că era votată de francezi... Ceea ce e cu totul altceva.

Iar în Germania, cancelarul Angela Merkel, pentru a mai câştiga odată, trebuie să se reinventeze, inclusiv în ceea ce priveşte faimoasa şi de trista amintire politică a „Willkommenskultur”. Dacă va câştiga mâine, Angela Merkel nu va avea în nici un caz agenda politică de ieri. Şi asta nu din pricina hackerilor ruşi, ci a unor evoluţii europene mai profunde, unei scăderi periculoase a încrederii în liderii europeni şi în proiectul european care nu pot lăsa Germania neafectată electoral. Şi aceste lucruri există. Ele sunt provocările reale ale lumii euro-atlantice, indiferent de efortul de subminare pe care Rusia îl face la un moment dat.

Sarcina principală a liderilor europeni nu este doar lupta cu propaganda rusă, ci – mai ales! – sporirea încrederii cetăţenilor statelor europene în instituţiile europene şi proiectul european. De aici trebuie să plece totul. Nu poţi pune căruţa (lupta cu propaganda) înaintea boilor (lupta cu lipsa de încredere).


Preşedintele rus Vladimir Putin, pe toate ecranele televizoarelor dintr-un magazin rusesc.

Preşedintele rus Vladimir Putin se vede pe toate ecranele TV din mallul Media Market la Moscova Rusia FOTO Guliver/GettyImages

Obsesia propagandei poate deveni... propagandă

Există propagandă? Evident că da. Şi va exista în continuare. Trebuie ea combătută? Fireşte. Doar că atitudinea faţă de aceasta trebuie bine calibrată. Eficienţa propagandei/dezinformării este direct proporţională cu crizele de încredere din societăţile noastre. A nu ne concentra pe acestea şi a considera esenţial doar al doilea palier este nu doar o greşeală sociologică sau o scuză pentru politicienii europeni, ci o capcană strategică majoră.

Dacă persistă în această capcană strategică, spaţiul euroatlantic nu va face decât să repete greşelile URSS în confruntarea cu Occidentul. URSS s-a prăbuşit fără să tragă nici un foc de armă. Ignorându-şi profunde contradicţii interne, criza economică, lipsa de încredere cronică a cetăţenilor în „patria” lor, Moscova a căzut în capcane şi s-a lansat în aventuri externe sau confruntări cu America („războiul stelelor”) pe care nu avea cum să el câştige. A fost o evaluare complet greşită care nu a putut surmonta contradicţiile sistemului şi criza de încredere internă.

Eficienţa propagandei/dezinformării este direct proporţională cu crizele de încredere din societăţile noastre.

Discuţia despre propagandă, manipulare şi război informaţional trebuie făcută obligatoriu, dar cu conştiinţa că ele nu sunt în nici un caz singurele instrumente care dau seama de evoluţiile realităţilor din jurul nostru.

Paradoxul paradoxurilor: concentrarea exclusivă şi obsesivă pe propagandă şi dezinformare poate deveni, la rându-i, un exerciţiu propagandistic.

Dan Dungaciu este membru în Consiliu de experţi LARICS.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite