Flacăra Statuii Libertăţii se va vedea şi la Tiraspol

EPOPEEA LIBERTĂŢII - o impresionantă mărturie despre războiul dus pentru integritatea teritorială a celui de-Al Doilea Stat Românesc, carte datorată unui combatant pe Nistru - colonelul, în rezervă, dr. Anatol Munteanu

Luna februarie va debuta, dacă nu intervin modificări, faţă de anunţul oficial iniţial, cu vizita preşedintelui, de la Bucureşti, la omologul său de la Chişinău.

Este cel mai puternic semnal dat administraţiei americane, în formula nouă a acesteia, din al doilea mandat al preşedintelui Barack Obama, că landul dintre Prut şi Nistru trebuie ajutat să iasă de sub presiunea furibundă a Federaţiei Ruse.

O presiune explicabilă şi prin faptul că, acum, la peste un deceniu de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, administraţia prezidenţială de la Kremlin nu s-a obişnuit cu noua realitate geopolitică, confundând vizibil fosta URSS cu Comunitatea Statelor aparent Independente.

Dovada de ultimă oră? Intenţia de a trimite o comisie a legislativului rus, cu preocupări privind C.S.I., sub pretextul unei reuniuni de lucru, la Chişinău.

Intenţia, absolut amuzantă, fiind de a semnala astfel Statelor Unite faptul că Maica Rusie încă mai  consideră Republica Moldova parte a sferei sale de influenţă.

Ceea ce nu poate provoca, la Departamentul de Stat, decât o privire rece, spre un demers lipsit de orice consecinţă pragmatică.

Alt gest infantil? Anunţul unui personaj de la Tiraspol, de a suplimenta, cu un batalion, actuala forţă vetustă a pacificatorilor din Transnistria.

Asta ca şi cum în Africa, în faţa unui convoi militar, de tancuri şi blindate franceze, înaintând vertiginos spre nordul statului Mali, pentru a îl elibera de insurgenţii islamici, s-ar posta brusc un trib cu scuturi şi suliţe tradiţionale. Ar fi ocoliţi rapid şi salutaţi din mers. Cu milă.

Pentru Pentagon, aceste demonstraţii de forţă, pe plan diplomatic şi caricatural militar nefiind altceva decât puseuri emoţionale, ale unei alte administraţii prezidenţiale, cea rusă.

Una care aşteaptă, cu tot mai evidentă nerăbdare, întâlnirea dintre preşedintele SUA, Barack Obama şi cel al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin.

Un dialog necesar, util, ambelor părţi. În care nu vor fi ocolite diferenţele de opinii pe marginea soluţionării conflictelor îngheţate, precum cele din Georgia şi din arealul transnistrean.

Transnistria fiind ultimul bantustan ex-sovietic din Europa, încremenit ca atare, în proiectul mentalităţii celor învăţaţi să asculte de tătucul de la Kremlin, indiferent cine ar fi acesta. 

O încremenire consolidată după războiul atipic dus pe Nistru, în perioada 1990-1992, de cei ce simţeau gustul libertăţii, în Republica Moldova şi cei ce nu înţelegeau că URSS de la groapă nu se mai întoarce.

Despre acest război a scris colonelul, în rezervă, dr. Anatol Munteanu, un combatant de atunci, în Transnistria, un luptător de acum, pentru adevărul istoric, aşa cum a fost, nu cum l-au ascuns sau măsluit protagonişti ai lui, şi azi în viaţă.

Iar despre cartea sa – intitulată EPOPEEA LIBERTĂŢII – au avut gânduri bune, exprimate în cuvinte bine cântărite, conaţionali de talia academicianului Nicolae Dabija şi istoricului Jipa Rotaru.

Dar şi unii... neatenţi, la diferenţa specifică, aceea dintre perioada sovietică şi cea actuală.

Unul dintre aceştia, evident un naiv, dezinforma pe cititorii publicaţiei sale, printr-o afirmaţie bună pentru grădiniţele transnistrene:”nu adio armelor, atâta timp cât Rusia mai are încă generali lebed, gata oricând să ocupe cu tancurile, în două ore, Chişinăul, în alte câteva ore – Bucureştiul şi într-o zi două – cu rusul nu te pui! – întreaga Europă.” 

De la Summitul NATO, de la Lisabona, în Portugalia, din noiembrie 2010, Alianţa Nord-Atlantică şi-a asumat, într-o eventuală situaţie de criză, apărarea Republicii Moldova. Aţi citit bine.

Afirmaţia în acest sens a făcut-o secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen. După consultarea aliaţilor.

Iar dacă un jurnalist neinformat, din Chişinău, vine cu bareme ce ţin de domeniul operaţiunilor psihologice ruse, atunci sugerez oricărui dornic de un asemenea test, ca să vadă ce distanţă este de la baza aeriană americană de la Mihail Kogălniceanu la Tiraspol, ce viteză de zbor are un avion de luptă al SUA şi în câte minute ar survola acesta Transnistria. Doar dacă va fi cazul. 

Sigur că nimeni nu doreşte aşa ceva.

Dar este timpul să se înţeleagă că vremea confruntărilor armate a apus.

Soluţiile - oricât de dificile ar fi - pot şi trebuie obţinute pe cale diplomatică, în cazul Transnistriei ţinându-se cont de recunoaşterea de către ONU a Republicii Moldova în graniţele oficiale.

Într-un dialog de excepţie, purtat cu actualul ambasador rus la Bucureşti, Oleg Malghinov, acesta îmi spunea că istoria nu mai poate fi schimbată, dar prezentul şi mai ales viitorul pot fi ale cooperării şi înţelegerii reciproce. Enunţ frumos, dar care trebuie concretizat pe teren.

Însă Anatol Munteanu, adept al principiului că fără cunoaşterea istoriei recente, proiecţiile în viitor pot fi fantasmagorice, dedică peste o zecime din paginile tomului său, dureroasei istorii a Basarabiei – pământ românesc – după 1812, când a evoluat în cadrul  imperiului iniţial ţarist, apoi sovietic.

Ulterior, cu o tenacitate ce nu poate fi contestată, reconstituie, cu îndârjire, amărăciune, recurs la documente şi mărturii unice, etapele confruntării militare pentru Transnistria, sacrificiile şi trădările unor bătălii cu sorţi schimbători, “pacea rusă” şi tot ce a urmat.

De o parte fiind combatanţii, în viaţă, de atunci, cu opinii diferite de cele ale unor oficiali trecători.

De cealaltă parte menţinându-se pacificatori comparabili cu cei ce păzeau lagărele sovietice – prin brutalitate, aroganţă, lipsă de orizont, încredere, fără temei, într-o forţă ce nu mai are puterea din veacul trecut.

Greu de citit? Dureros de parcurs.

O carte în care citatele, tabelele, fotografiile nu sunt decât proiecţii în timp ale unor sacrificii ce tulbură şi azi somnul acelora care se întreabă: “Pentru ce am luptat în Transnistria? Ce am obţinut pentru viitorime?”

Atunci, nimic. Armele încetând a mai trage în condiţii cunoscute.

Discutam cu colonelul Anatol Munteanu. Şi azi are ochii marcaţi de grozăviile confruntării armate. Îmi arăta fotografii la rând, cu bărbaţi tineri, în uniformele epocii, servind crezul de a restabili autoritatea oficialilor de la Chişinău şi dincolo de Nistru.

Şi vocea sa repeta, în cuvinte şi cu detalii diferite, acelaşi mesaj:”Ce băiat minunat era acesta...l-au omorât şi pe el...”

Nu a murit însă ideea de dreptate. 

De restabilire a suveranităţii Republicii Moldova asupra unui teritoriu ce poate fi jucat – prin declaraţii ostile, agresive, voit înfricoşătoare – numai la nivelul unor scenarii bune de intoxicat presa. 

Total – între Prut şi Nistru. Infim – în arealul occidental.

Cartea publicată de Anatol Munteanu are şi pagini scrise cu nerv, cu un aplomb ce confirmă zbaterea autorului de a lăsa mărturie tot ce a trăit, a aflat, a cercetat, doar pentru a dovedi că în acel nefericit conflict armat el şi camarazii lui nu au luptat degeaba.

Iată o pildă:

“Încă din 1990, la Moscova, fostul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov, i-a ameninţat pe deputaţii moldoveni, în Parlamentul Unional: Nu doriţi să semnaţi Tratatul unional de intrare în URSS, atunci am să vă mai fac două republici, trei republici...Vă promit un <<Carabah moldovenesc>>, dacă nu intraţi în URSS.”

Ceea ce s-a adeverit.

Dar şi Moscova a trăit spaima Ceceniei.

Până la urmă, lectura sutelor de pagini ale conaţionalului Anatol Munteanu naşte o firească întrebare: Quo vadis Transnistria?

Ataşatul militar al Ucrainei, la Bucureşti, îmi spunea că acolo este o situaţie sensibilă, complexă, un număr semnificativ de locuitori transnistreni fiind ucraineni, nu doar români şi ruşi.

Ataşatul militar rus, în România, într-o convorbire prelungită, nu ezita să concluzioneze că, până la urmă, libera circulaţie în Europa, a celor din Răsărit, va face să dispară sindromul graniţelor.

Are dreptate, cu menţiunea că autorităţile fiecărui stat trebuie respectate.

Şi am să dau un exemplu. Traversam, cu autoturismul, frontiera austriaco-italiană, observând asemănările izbitoare dintre casele locuitorilor din Tirolul de nord – azi parte a Austriei – şi cele ale vorbitorilor de limbă germană din Tirolul de sud – acum în componenţa Italiei.

Surpriza a fost să văd fluturând, pe fiecare casă particulară, din Tirolul de sud, tricolorul italian! Nivel de civilizaţie...

Nu este exclusă ipoteza ca la proxima întâlnire dintre preşedinţii Obama şi Putin, chestiunea retragerii militarilor aparent pacificatori, din Transnistria, să fie abordată după modelul părăsirii, de către unităţile sovietice, de ocupaţie, a teritoriului RDG.

Rusia are nevoie, ca de aer, de tehnologie americană. Şi, pe termen lung, este interesată, la fel ca şi Statele Unite, dar şi China, de o perioadă dedicată mai binelui propriilor lor cetăţeni.

Dintr-o asemenea abordare, chiar dacă războiul de la Nistru, despre care a scris Anatol Munteanu, a fost momentan câştigat de  cei cu deprinderi sovietice, apropiatul dialog, la nivel înalt, americano-rus, ori va genera destindere şi înţelegere a lumii de mâine, cu complementarităţile sale, ori va fi urmat de măsuri disuasive, precum cele luate de NATO, la cererea Turciei.

Flacăra Statuii Libertăţii, din New York, se va vedea şi la Tiraspol.