Filozofia lui Sun Tzu şi viziunea lui Mohammed Ali Jinnah

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Profitând de situaţia existentă în Europa, cauzată de criza ucraineană, Beijingul îşi consolidează poziţia în Asia de Sud şi în Oceanul Indian. Puterea sa economică şi militară, în creştere, i-a determinat pe americani să-şi îndrepte atenţia spre Asia pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de aliaţii tradiţionali, Coreea de Sud şi Japonia. China caută să se extindă în Marea Chinei de Sud şi de Est, dar şi de-a lungul ţărmului Oceanului Indian.

Un triunghi dificil

Stabilitatea în Asia de Sud depinde, în primul rând, de stabilitatea Pakistanului, o condiţie care, astăzi, nu este îndeplinită. În ciuda pachetului important de ajutor economic şi militar, SUA nu au reuşit să livreze Pakistanului ceea ce au promis, în primul rând datorită ambiguităţii guvernului de la Islamabad şi a faptului că regiuni, precum Fata, sunt numai teoretic sub controlul administraţiei centrale (regiunea Khyber Pakhtunkhwa este, conform Constituţiei, sub autoritatea directă a preşedintelui, fiind condusă de un guvernator după Regulamentul Crimelor la Frontieră din 1901/Frontier Crimes Regulation), dar, în fapt, triburile care le locuiesc sunt cele care impun legea. Zona este locul unde cele mai multe grupări teroriste îşi au sediul. La rândul ei, China s-a înscris pe un traseu al promisiunilor, similar celui american, care ar face din Pakistan şi regiunea înconjurătoare o zonă stabilă şi prosperă. Va reuşi, oare, Beijingul în demersul său? Se poate ca filozofia lui Sun Tzu să se cupleze cu viziunea fondatorului Pakistanului, Mohammed Ali Jinnah, fără a irita India?

Vizita preşedintelui Xi Jinping la Islamabad şi promisiunea acestuia de a investi 45 de miliarde de dolari în Noul Drum al Mătăsii, care va străbate Pakistanul, aduce în prim-plan o nouă realitate geopolitică şi economică menită să împingă Beijingul în inima Asiei de Sud-Est. Pe cele două ţări le uneşte rivalitatea faţă de India. 


De la stânga la dreapta: preşedintele Pakistanului Mamnoon Hussain, preşedintele Chinei Xi Jinping şi premierul pakistanez Nawaz Sharif, la Islamabad, Pakistan, pe 20 aprilie 2015 FOTO AP

image

China şi Pakistanul au o relaţie extrem de bună, din anii ’70, când preşedintele de atunci al Pakistanului, Yahya Khan, a participat alături de reprezentanţii României la deschiderea relaţiei dintre Beijing şi Washington, în timpul Administraţiei Nixon.

În 2008, preşedintele Asif Ali Zardari a început, pas cu pas, să curteze China, propunând crearea Noului Drum al Mătăsii şi stabilind, astfel, o nouă relaţie cu China. Când fostul preşedinte al SUA George W. Bush a declarat că Pakistanul este aliatul major non-NATO al SUA, Islamabadul s-a aşteptat la mai mult ajutor financiar şi datorită participării active la războiul antiterorist, dar aşteptările nu au fost îndeplinite. 

După 11 septembrie 2001, generalul Pervez Musharraf a participat alături de americani la distrugerea cartierului general al organizaţiei al-Qaida din Afganistan, ţară care pentru Islamabad asigură adâncimea strategică în cazul unei confruntări cu India, dar şi pentru faptul că serviciul de informaţii ISI al Pakistanului avea/are o influenţă asupra liderilor talibani. Washingtonul a sprijinit cu echipamente militare armata pakistaneză, dar şi cu o asistenţă de 1,5 miliarde de dolari pe cinci ani (Actul Kerry-Lugar-Berman), în timp ce actualul şef al armatei, generalul Ashraf Pervez Kayani, a fost tratat la Casa Albă drept preşedintele de facto al Pakistanului (preşedintele în exerciţiu fiind Asif Ali Zardari). În evoluţia relaţiei americano-pakistaneze au apărut şi momente delicate, care au scăzut popularitatea americanilor în Pakistan, precum evenimentele provocate de Raymond Davis (contractor CIA), prinderea lui Osama Bin Laden, acţiune care nu a fost devoalată guvernului pakistanez sau atacurile cu drone soldate cu pagube colaterale. Decizia de retragere a trupelor americane din Afganistan lasă în urmă o paletă importantă de îngrijorări pentru guvernul de la Islambad.                                        

Coridorul economic China – Pakistan

Ca urmare a acestor evenimente, dar şi a faptului că India este un adversar pentru Beijing şi Islamabad, administraţia chineză şi-a evaluat cu mare atenţie participarea într-o relaţie specială cu Pakistanul. Islambadul este poarta Chinei spre Orientul Mijlociu şi Africa, unde interesul Beijingului se extinde rapid. Dezvoltarea portului Gwadar, la Golful Persic, face din acesta o bază logistică, dar şi militară pentru chinezi, completând şiragul de perle (bazele economice şi militare ale Chinei la Oceanul Indian). Investiţiile Beijingului se vor concentra puternic pe Coridorul economic China – Pakistan, o combinaţie de proiecte de transport şi energie, şi pe dezvoltarea unei rute de acces direct la portul de la Oceanul Indian, proiecte în care chinezii intenţionează să investească 46 de miliarde de dolari. 

Beijingul a recunoscut importanţa geo-economică şi strategică a relaţiei cu Islamabadul şi, de aceea, proiectele pe care le vizează vor funcţiona ca porţi economice în Pakistan pentru dezvoltarea şi urbanizarea industriei naţionale. 

Mega-şoseaua din Coridorul economic va lega oraşele chineze de la graniţa de vest de principalele porturi Gawadar şi Karachi. China va obţine, în acest fel, acces la strâmtoarea Malacca pentru a ajunge de aici, pe mare, în Africa şi Orientul Mijlociu. Coridorul va oferi Beijingului ruta cea mai scurtă către zone unde foarte multe companii şi organizaţii angajează muncitori chinezi iar interesul Chinei în exploatarea resurselor este vital. Capitalul pe care China plănuieşte să îl transfere Pakistanului este de două ori mai mare decât totalul tuturor investiţiilor străine directe pe care Pakistanul le-a primit din 2008 şi cu siguranţă mult mai mult decât tot sprijinul primit vreodată de la Statele Unite, cel mai mare suporter al Pakistanului din 2002.

Relaţia SUA-Pakistan-China

Subminează relaţia chino-pakistaneză raporturile cu SUA? Unii analişti susţin ca Washingtonul să se aproprie mai mult de New Delhi pentru a compensa relaţiile sino-pakistaneze. Situaţia este destul de complicată, iar influeţa asupra sudului Asiei este extrem de importantă în ecuaţia controlului Oceanului Indian. 

Părintele Pakistanului, Mohamed Ali Jinnah, a avut viziunea unei naţiuni în care Islamul, democraţia şi modernitatea se vor îmbina şi vor convieţui în armonie


Mohammed Ali Jinnah, preşedintele Ligii Musulmane, în locuinţa sa din New Delhi (India), în data de 10 iunie 1947 FOTO AP

image

Rolul jucat de armata pakistaneză a fost extrem de important, fiind un exemplu de soliditate şi unitate într-o ţară fragmentată. Există însă o breşă tot mai mare între generalii veterani – unii dintre ei formaţi în SUA sau Marea Britanie, dedicaţi rolului lor de arbitri – şi tânăra generaţie de ofiţeri, puternic influenţată de Islamul radical. Sosirea chinezilor măreşte această breşă prin aducerea de tehnologie militară şi echipamente de producţie chineză (China livrează marinei militare pakistaneze opt submarine şi transferă tehnologie pentru avioanele stealth pakistaneze), dar şi prin preluarea militarilor tineri în şcolile de la Beijing pentru instruire. Planul Marshall pentru Asia, cu o denumire deloc pe placul liderilor chinezi, şi care reuneşte măsuri diplomatice, economice, financiare (promovarea monedei chineze Rembi) programe culturale şi relaţii militare este în plină desfăşurare. Integrarea Chinei în Euro-Asia se bazează pe integrarea economică şi mai puţin pe influenţa politică. Este numai începutul creşterii puterii chineze în Asia. 

Ce va face preşedintele Vladimir Putin cu un aliat din ce în ce mai important, cum este China, în cazul în care interesele Federaţiei Ruse sunt similare cu cele ale Beijingului în Asia de Sud? În mod sigur se va îndrepta spre Iran şi India, cu care are deja relaţii în domeniul militar.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite