Explozia manifestaţiilor anti-sistem: Contestarea ierarhiilor rigide de partid şi politizării accesului la funcţiile publice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Protest în Irak FOTO EPA-EFE
Protest în Irak FOTO EPA-EFE

Exploziile de nemulţumire în stradă generate în Algeria, Irak şi Liban au demonstrat că nivelul de nemulţumire publică în lumea arabă nu mai ţine doar de lipsa de libertate.

Dacă iniţial Primăvara arabă era îndreptată împotriva dictaturilor de dezvoltare şi autocraţilor, cerând libertate, democraţie şi alegeri corecte pentru a găsi cele mai bune soluţii, astăzi pornirea nu mai este contra acestui tip de fenomene, ci de-a dreptul împotriva clasei politice ca atare, cea dezvoltată în aceste state, nu împotriva unei puteri sau alteia.

Lecţiile Primăverii arabe târzii. Contestarea democraţiei keltocratice şi corupte

Că nu e vorba despre o nemulţumire dominantă împotriva sărăciei, oprimării şi lipsirii de libertate ci, din ce în ce mai mult, împotriva întregii clase politice construite pe criterii neprofesioniste, bazată pe kleptocraţie şi corupţie, îmbogăţire ilicită şi abuz.

Într-adevăr, în cazul Algeriei, s-a pornit la drum prin contestarea matusalemicului lider Buteflika şi a structurii militaro-politică de control al statului, Le Pouvoir, altfel cu o democraţie electivă. Dacă nu ar fi fost mandatele nenumărate ale unui preşedinte ţintuit într-un scaun cu rotile, am fi putut avea pretenţia că suntem departe de dictaturile şi autocraţiile tradiţionale din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord.

Protest în Algeria FOTO EPA-EFE

Protest în Algeria FOTO EPA-EFE

După eliminarea acestuia, lipsa de alternative viabile şi propunerile care reciclau lideri din acelaşi spaţiu politic sau dintr-o opoziţie creată de foştii puternici ai zilei intraţi în dizgraţie a creat răbufnirea majoră a populaţiei. Azi contestarea este la structura de putere şi modul de a face politică în Algeria, la lipsa alternativelor politice şi a unui sistem ce blochează accesul la putere al omului normal, de pe stradă, prin multiple cercuri şi condiţii de depăşit. Şi nu toate au de a face cu resursele şi banii.

În Liban, situaţia economică a explodat şi contestările la fostul premier Hariri au fost iniţial salutate de rivalii şiiţi pro-iranieni de la Hezbollah. Dar a fost doar un foc de paie: oamenii din stradă resping sistemul de putere şi pun sub semnul întrebării şi raporturile de forţă şi înţelegerile de după sfârşitul războiului care au osificat o elită politică aleasă democratic dar înşurubată în kleptocraţie şi corupţie, îmbogăţire şi abuz.

Iar când premierul cel mai probabil s-a anunţat a fi acelaşi Rafik Hariri, cu semnificaţia succesiunii pe această poziţie de premier sunnit pe criterii de natură dinastică, populaţia a izbucnit şi mai puternic, ţinta fiind preşedintele creştin maronit Michel Aoun, dar mai ales sistemul de împărţire a instituţiilor de putere între sunniţi, şiiţi şi creştini, care a dus la o politizare religioasă şi sectară a instituţiilor de putere, instituind corupţia şi îmbogăţirea prin abuz pe baza raţiunii superioare a acordului de împărţire a puterii care a încetăţenit familii şi clanuri ce parazitează şi sug resursele instituţionale căpuşate de fiecare dincolo de interesul public.

Şi în Irak, deşi înţelegerea de împărţire a puterii este mai recentă, dar cu aceeaşi împărţire şi aranjament etnico-sectar, populaţia s-a răzvrătit pe toate fronturile indiferent de apartenenţa sa şi contestă sistemul. Premierul şiit irakian Abdul Mahdi şi-a prezentat demisia, dar schimbările interne nu au de a face cu această demisie ci cu întregul sistem de putere dezvoltat după eliminarea dictatorului Saddam Hussein şi după înfrângerea Daesh/Stat Islamic.

Azi protestele din stradă vizează eliminarea acestui sistem politic ales democratic dar care s-a dovedit la fel de costisitor pentru populaţie şi la fel de nefiresc prin kleptocraţia şi corupţia lui, în abuzurile la cheltuirea discreţionară din fonduri publice precum cele ale dictatorului anterior.

Protest în Irak FOTO EPA-EFE

Protest în Irak FOTO EPA-EFE

De la libertate la demnitate, recunoaştere şi contestare a monopolului politic partinic

Acest val al primăverii arabe 2.0. nu mai poate fi asociat libertăţii ca obiectiv – această fiind atinsă, cu plusuri şi minusuri, cu efecte secundare şi cu problemele relevante ale momentului – ci are deja ca obiectiv demnitatea, recunoaşterea, formule de acces egal şi legitim la resurse publice comune şi cheltuirea acestora în beneficiul tuturor, în întărirea statului ca atare şi avantaje publice obţinute transparent.

Un imbold major este dirijat spre altă dimensiune a serviciului public solicitat, la nivel de lideri, conducători, cei care dispus şi decid asupra resurselor bugetare, şi la nivelul aparatului de funcţionari. Iar aici cererile protestatarilor sunt de eliminare a nepotismelor şi politicilor de clan, partid, religie, sectă, etnie şi o construcţie de tip meritocratic, cu conducătorul în serviciul populaţiei, a cetăţenilor, şi cu angajamentul de a nu se îmbogăţi şi de a proteja interesele tuturor, ale statului în sine.

Abordarea aceasta nouă ţine de noua generaţie a drepturilor solicitate de populaţie, dezvoltarea aşteptărilor şi depăşirea, în multe cazuri, a nivelului solicitărilor simple legate de salarii, supravieţuire, venituri, depăşirea sărăciei. Acum solicitările nu mai vizează numai veniturile şi banii, împărţirea corectă a resurselor după muncă, ci utilizarea resurselor publice în beneficiul tuturor şi sancţionarea îmbogăţirii ilicite din aceste fonduri publice.

Şi această abordare are un efect secundar relevant atunci când vorbim despre aceste state atât de fragmentate etnic şi religios şi sectar, ca rezultat al formulelor de împărţire teritorială statală post colonială şi al rănilor dominaţiei diferitelor minorităţi oprimante asupra majorităţii multi-identitare: reconstrucţia identitară comună.

În Irak s-a văzut cel mai flagrant acest fenomen, aşa cum l-am regăsit şi în Liban ulterior. Contestarea s-a făcut de către toată lumea, pe toate dimensiunile, cu componenta şiită irakiană contra premierului său şiit, la care s-au adăugat toate celelalte componente pentru a contesta.

Construcţia duşmanului comun, sistemul de împărţire a puterii, a dus la coagularea ideii de popor irakian care contestă, indiferent de apartenenţa sa, conducerea statală pe baza performanţei (sau lipsei de performanţă) acesteia şi a abuzurilor clasei politice în întregimea sa.

În cazul Libanului, dacă iniţial Hezbollahul a susţinut contestarea din raţiuni politice şi sectare, şiiţii s-au alăturat de la început protestelor alături de sunniţi, creştini şi alte componente ale societăţii libanezze, pentru ca elita politică şiită să se alinieze în final lângă fostul premier, clasa politică fiind contestată in corpore de către cetăţeni pe baza înţelegerilor la vârf ce nu aveau nimic de a face cu interesul public.

De la contestarea kleptocraţiei şi corupţiei la atacul la partitocraţii democratice de pe baze meritocratice

Această schimbare de ton poate avea relevanţă pe scară mai largă în întreaga lume arabă, şi subliniază, totodată, paradigma contestării generale actuale şi în statele democratice occidentale. Acolo libertatea e dobândită, egalitatea de tratament este incontestabil mai bună, dar manifestările de natură kleptocratică, corupţia şi episoadele de perpetuarea şi împărţire a puterii pe baze strict partitocratice, pe structurile politice clasice, fără accesul real la conducere şi la opţiunile de a fi ales a tuturor cetăţenilor, fără servicii de calitate din partea celor aflaţi în funcţii publice.

Această realitate face ca marea masă a populaţiei – evident necuprinsă în partide formale, cu atât mai puţin în ierarhii de partid, să conteste sistemul închistat al preluării funcţiilor publice şi al puterii strict pe asemenea criterii. Şi presiunea meritocratică dublează contestarea criteriilor exclusiviste ale dominaţiei de partid, a ierarhiilor tuturor partidelor, a claselor politice tot mai închise şi slab pregătite, indiferent câte sunt aceste partide într-un sistem politic şi cât de relevante sunt fiecare dintre ele.

Marea problemă a partidelor anti-sistem este că ele se plasează pe nemulţumirile populaţiei educate şi cu nivel de trai relevant, dar fără a şti ce să livreze.

Unele caută fericirea, altele inventează noi categorii de drepturi sau forţează extremele progresismului, dacă nu conservatorisme şi naţionalisme, tradiţionalisme nuanţate şi machiate. Însă cererea reală a reformării sistemului democratic nu ţine de ideologie sau de lipsa de ideologie, sau de conglomerate ideologice, în nici un caz.

Avem de a face cu o solicitare tot mai vehementă de eliminarea blocajelor accesului la putere pentru toţi, de eliminarea sistemelor strict partinice şi a partitocraţiilor democratice, a obiceiului ocupării posturilor publice din funcţii de partid, din ierarhii de partid, sau strict cu carnetul de partid potrivit. Iar o asemenea aşezare ar putea fi coerentă dacă meritocraţia ar fi respectată în interiorul partidelor ;i ierarhiilor politice, dacă ar funcţiona politici de personal de partid adecvate şi vânătoarea de creiere pentru fiecare componentă politică.

Încremenirea în proiect şi închistarea sistemului de conducere pe criterii înguste şi negarea accesului profesioniştilor în spaţiul conducerii afacerilor publice este cea mai mare tară a proiectului politic de astăzi, pe toate dimensiunile, internă şi externă. Aici s-a rupt înţelegerea generală a politicii democratice clasice de către cetăţeanul contribuabil şi elector, cu conştiinţă de sine şi nevoi moderne, dincolo de creşterea nesfârşită a resurselor. De aici şi contestarea generală a clasei politice în întregimea ei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite