EXCLUSIV VIDEO Războiul românilor din Ucraina

0
Publicat:
Ultima actualizare:

De mai bine de o jumătate de an, la graniţa cu România se poartă un război în toată regula între armata ucraineană şi separatiştii proruşi. Reporterii „Adevărul“ au ajuns pe Frontul de Est, acolo unde etnicii români din Ucraina luptă şi mor în limba română.

A trecut aproape un an de când pe teritoriul Ucrainei a izbucnit un conflict armat soldat cu peste 3.000 de victime, din care o bună parte vine din rândul populaţiei civile. Este un război în toată regulă care se desfăşoară lângă graniţele României, cu ordine de înrolare, cu tineri plecaţi pe front fără să ştie când şi dacă se vor mai întoarce acasă şi cu familii măcinate de îngrijorare şi dor. În acest conflict au fost prinşi şi etnicii români din Ucraina, obligaţi să lupte într-un război care se poartă în altă limbă.
Reporterii „Adevărul“ au mers în Ucraina, au stat de vorbă cu familiile românilor chemaţi să lupte pentru armata ucraineană şi au ajuns până pe Frontul de Est, pentru a afla poveştile acestor tineri. 

Pe Constantin Rotaru l-am găsit în apropiere de DoneţkBatalionul din care face parte este unul de recunoaştere. Misiunile sale, de cele mai multe ori, sunt sub acoperire. Nu o dată s-a întâmplat să dea nas în nas cu tancurile ruseşti, în misiunile desfăşurate prin pădurile de la marginea oraşului Doneţk. „E periculos, pentru că ruşii trag în tot ce mişcă, indiferent dacă eşti în tanc sau într-o dubă, dacă eşti în combinezon de militar sau în civil. În ultimele zile am pierdut câţiva prieteni, au rămas pe câmpuri aici. Foarte mulţi  au rămas pe aceste câmpuri”, ne-a mărturisit acesta într-o zi de duminică „liniştită”, în timp ce pe fundal se auzea zgomotul înfundat al artileriei. El spune că cea mai grea misiune a fost în această primăvară, când a trebuit să recupereze un grup de colegi încercuiţi de separatiştii proruşi, în timpul asaltului de la Mariopol. 

Coloana sonoră a războiului face parte dintr-o  rutină a violenţei cu care  bucovineanul născut şi crescut la Ostriţa, un sat în apropiere de Cernăuţi, s-a obişnuit demult. 

Familia Popovici FOTO: Alex Varninsch 

Familai Popovici

Costea e tânăr, are numai 28 de ani. S-a „cerut” singur la armată după ce-a văzut ororile şi masacrele din estul ţării. Luptă pentru , dar şi pentru cei dragi de acasă. „Eu socot că războiul dacă e pe teritoriul Ucrainei trebuie aici de oprit. Dacă va ajunge la noi, pe teritoriul Bucovinei, o să fie târziu”. 

image

Costea se consideră patriot şi e foarte mândru de originile sale româneşti. Spune că e tratat bine, ca român, de colegii ucraineni. Toţi camarazii săi îl întreabă dacă nu cumva e rudă cu Sofia Rotaru (celebră cântăreaţă de etnie română născută în Ucraina). Unii chiar au învăţat câteva cuvinte în limba română pe care Costea se ruşinează să le repete. Pentru români şi ucraineni, acest conflict a spulberat disensiunile pe motive etnice. Sunt fraţi pe viaţă în faţa unui inamic comun. În zilele de pace, garnizoana arată ca o tabără şcolară: “Ne-am obişnuit cu gândul morţii, puteţi să vedeţi că băieţii râd şi nu se pierd cu firea”. Mâncarea e la comun. Pachetele primite de acasă sunt puse într-o cămară de unde toţi se aprovizionează. În dormitoarele improvizate într-o fostă fabrică se doarme cu mitraliera, dar şi cu chitara lângă pat. Se aude adesea cântecul „Soldat“, o melodie pe ritmuri reggae, cu versuri în limba ucraineană: „Sunt un soldat, n-am mai dormit de cinci ani, am cearcăne sub ochi, eu nu le-am văzut, dar aşa mi s-a spus. Sunt un soldat, copil nenăscut al războiului. Sunt un soldat, mamă oblojeşte-mi rănile! Sunt un soldat al unei ţări uitate de Dumnezeu. Sunt un erou“. ;

„Costeluş al meu“

Nu aceeaşi atmosferă de optimism şi speranţă am găsit şi în satul Carapciu, din Bucovina de Nord. Acolo, familia Luchianiuc îşi plânge durerea pierderii singurului fiu şi nepot. „Costeluş al meu”, aşa cum îl alinta bunica Maria, a murit pe front. Constantin Luchianiuc (foto) avea să împlinească 21 de ani luna viitoare. A murit, susţin rudele, încercând să acopere cu trupul său alţi trei camarazi. Pe 17 august, acesta „a fost dat ţărânei”, aşa cum spun localnicii, cu onoruri militare. „Eu aşa am răcnit de straşnic încât m-a auzit tot satul. De ce n-am murit eu? De a trebuit să moară un aşa copilaş? De ce el a trebuit să moară?”, se întreabă cu glas îndurerat bunica sa, Maria Luchianiuc. Întrebări ce vor rămâne, cel mai probabil, fără răspuns. Singura instituţie care i-ar fi putut oferi orice fel de explicaţie, armata ucraineană, de multe ori nu le poate oferi hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor de pe front.

Eu aşa am răcnit de straşnic încât m-a auzit tot satul. De ce n-am murit eu? De a trebuit să moară un aşa copilaş? De ce el a trebuit să moară?”, bunica lui Constantin Luchianiuc 

Ba mai mult, le-au dat de veste rudelor despre decesul băiatului abia la o săptămână după ce acesta a murit. „Mâncau şerpi şi beau apă distilată. Nici nu ne-a dat de ştire că el e mort. Ne-a dat de ştire un băiat care era vecin cu el şi a găsit prin nişte hârtii că e mort”. Constantin Luchianiuc se înrolase în armată pentru că dorea să aibă banii lui. Era tânăr, dar nu mai era un copil, şi nu mai voia să fie o povară pentru părinţii lui. În calculatorul lui, părinţii au găsit câte un mesaj pentru fiecare. Unul dintre ele suna aşa: „Omul ştie pentru ce trăieşte şi ştie şi pentru ce moare“. Ca un apogeu al acestei morţi, în urmă cu câteva zile, mama lui Constantin a primit o înştiinţare de la Armată, cum că fiului ei i s-a aprobat o permisie. Războiul e haotic. 

Maria Luchianiuc, bunica lui Constantin, decedat pe front FOTO: Alex Varninschi

image

    Viaţa între front şi sanatoriu

Florin Cuculeac s-a întors de pe front în urmă cu câteva zile, dar s-a internat imediat într-un sanatoriu din Cernăuţi, la scurtă distanţă de Mahala, satul unde soţia şi cei doi copii îl aşteaptă. Are nevoie de ajutorul medicilor psihologi pentru a trece peste ororile războiului. Vorbeşte puţin, şi o face doar cu soţia, Cristina, şi cei doi copii, Alexandru şi Daria. „La spital e internat  pentru că are probleme de când a venit de pe front. Psihologii ne-au spus că lucrurile astea nu se uită, dar trebuie să treacă peste ele. I-au spus să o facă pentru familie, pentru copii”, a mărturisit soţia acestuia. 

Florin a luptat în Lugansk, un oraş din zona Donbas, în cele mai grele luni ale acestui conflict sângeros. Puţini ştiu ce-a văzut sau ce a făcut, dar cert este că are nevoie de consiliere psihologică. Florin primeşte tot sprijinul din partea familiei sale pentru a uita traumele de pe front. „Pur şi simplu nu trebuie să-l mai întrebăm, trebuie să schimbăm subiectul, să nu vorbim despre ce-a fost. Trebuie să-l facem să se simtă în siguranţă, să-i spunem mereu că nu-i vom mai da drumul să meargă acolo niciodată”.

Cât timp a fost plecat, Cristina aştepta înfrigurată un semn de la el, fie şi doar un telefon scurt. „Când ştii ce-i acolo şi trăieşti de la un telefon la altul, te gândeşti: «E viu, ori nu e viu»? Dacă a sunat, te rogi să-l ajute Dumnezeu să trăiască până la următorul telefon”. Cristina Cuculeac ne-a arătat fotografii cu soţul ei înainte şi după înrolarea în armată. Războiul lasă urme şi asta se vede şi în privirea lui Florin.

O mare comunitate românească

În Bucovina de Nord trăieşte cea mai mare comunitate istorică de români din afara graniţelor tării. La ultimul recensământ, peste 400.000 de cetăţeni ai Ucrainei şi-au declarat etnia română. După ruşi şi ucraineni, românii constituie al treilea mare grup etnic. Cei mai mulţi dintre ei sunt grupaţi în jurul Cernăuţiului. 

Ads by external sourceAd Options

Ads by external sourceAd Options

„Luptăm cu armata rusă“  

La Ostriţa e linişte. În casa familiei Popovici, speranţa n-a pierit. Cele două fetiţe, Sneja şi Andreea îşi aşteaptă tatăl se le ducă la grădiniţă şi la şcoală, aşa cum o făcea până în luna mai, când a fost luat pe front. Soldatul Lazăr Popovici a fost „ridicat la oaste” şi trimis pe Frontul de Est să lupte împotriva uneia dintre cele mai bine dotate armate din lume: forţele separatiste compuse din etnici ruşi, mercenari, dar şi veterani cu experienţă acumulată în fosta armată sovietică. 

Iniţial, acesta a ignorat ordinele de recrutare, dar, până la urmă, într-o vineri seară, un soldat i-a bătut în poartă, ordonându-i să se prezinte la comandamentul regional. Iniţial, Lazăr şi camarazilor săi bucovineni li s-a promis că nu vor fi duşi pe front, ci doar mobilizaţi pentru „apărarea Cernăuţiului”. 

Astăzi, Lazăr (foto stânga) e mobilizat pe Peninsula Biruci, o fâşie de pământ din apropierea Peninsulei Crimeea. La 16 kilometri sunt avanposturile armatei ruse. Acolo, pe un petic de nisip, Lazăr şi 23 de camarazi stau faţă-n faţă cu 4.500 de militari aduşi din Federaţia Rusă pentru a proteja Crimeea recent alipită. Raportul de forţe este mai mult decât inegal. „Noi suntem 32 de oameni cu toţii şi suntem nevoiţi să stăm aici până când primim ordin”, a mărturisit acesta, vizibl speriat de posibilitatea unui conflict iminent. „Războiul cu separatiştii s-a terminat undeva pe 27-28 iulie. Noi acum luptăm numai cu armata rusă. Curat cu armata rusă”, a declarat Lazăr Popovici pentru „Adevărul”.

Lazăr luptă pentru ţară, pentru un viitor mai bun, „un viitor european” pentru el şi familia sa. Ca pentru mulţi alţi ucraineni, ideologia pe care Rusia încearcă s-o impună nu reprezintă un drum şi o cale comună. „Viitor cu Rusia n-are să fie niciodată. Eu am văzut cum trăiesc ei, chiar şi aici sunt mulţi ruşi. Tot vestul, centrul, şi nordul Ucrainei vrea cu Europa”.

Familia îl motivează să meargă mai departe, chiar şi atunci când nopţile de planton sunt lungi şi friguroase, când mâncarea nu e de ajuns şi vestele antiglonţ trimise de NATO sunt purtate mai mult pentru confortul termic decât pentru protecţie. „Când o să ajung acasă, prima dată o să-mi îmbrăţişez fetele. Niciodată n-am lipsit atât de mult de lângă familie”, a mărturisit Lazăr. 

Deşi oficial e armistiţiu, aceşti soldaţi luptă în continuare. Numărul etnicilor români care se află pe Frontul de Est e greu de estimat, iar viitorul lor se arată extrem de dificil. Ucraina este una dintre cele mai sărace ţări din Europa, iar armata sa abia ţine pasul cu dotarea tehnică şi logistica a unui conflict de asemenea proporţii. Singura consolare a românilor bucovineni înrolaţi în „războiul fraţilor mai mari” este faptul că, luptând în acest conflict, vor ţine pericolul cât mai departe de familiile care îi aşteaptă acasă. 

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite