EXCLUSIV Frank G. Wisner, fost secretar de stat interimar al SUA: „Nu vrem să ne întoarcem la un Război Rece“
0Lumea se confruntă în acest moment cu o criză rusească, nu ucraineană, însă aceasta nu trebuie comparată cu un Război Rece şi încă poate fi rezolvată prin dialog şi diplomaţie, explică fostul oficial american Frank G. Wisner
Născut la 2 iulie 1938 la New York, Frank George Wisner al II-lea este un politician şi diplomat american. În 1976, a devenit secretar executiv adjunct al Departamentului de Stat al SUA. Apoi, a fost Secretar de Stat interimar în 1993, subsecretar pentru politică al Departamentului de Apărare în timpul Administraţiei Clinton, subsecretarul pentru controlul armamentelor şi securitate internaţională între 1992 şi 1993, sub preşedintele George H.W. Bush. S-a retras din diplomaţie în 1997, după care a intrat în consiliul director al unei subsidiare a companiei Enron, precum şi în conducerea grupului A.I.G.
În prezent, este membru în Parteneriatul pentru o America în Siguranţă, o organizaţie non-profit, membru al consiliului Reţelei pentru Securitate Naţională din SUA, având un loc şi la conducerea grupului umanitar Refugees International. În 2012, el a devenit preşedintele consiliului International House New York, care sprijină studenţi eminenţi din întreaga lume. Frank G. Weisner este membru al boardului EOG Resources Inc., iar în iunie 2013 s-a alăturat conducerii Ergo, o companie globală de informaţii şi consultanţă în afaceri.
Tatăl său, Frank Wisner senior, a fost unul dintre fondatorii biroului pentru coordonarea politicilor - Office of Policy Coordination, una dintre structurile de informaţii care s-au reunit, dând naştere puternicei Agenţii Centrale de Informaţii (CIA) din SUA. Wisner senior a fost detaşat în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El a fost unul dintre cei care l-au sfătuit pe Regele Mihai I şi pe familia sa să aleagă exilul. Mai mult, se spune că Frank Wisner senior a fost foarte supărat pe reacţia înceată a americanilor cu privire la ameninţarea de la acea vreme pusă de Uniunea Sovietică, că au văzut prea târziu ce li se pregătea. Atunci, rezultatul a fost un Război Rece ce a durat peste 40 de ani.
Asistăm oare la un nou Război Rece?
: Până acum, majoritatea diplomaţilor au evitat să denumească actualul conflict din regiunea estică a Europei drept un al doilea Război Rece, spunând că poate fi rezolvat prin mijloace diplomatice. Însă, acum, pare că toată lumea s-a implicat: soldaţi americani, canadieni şi britanici sunt în Ucraina pentru a ajuta armata să se descurce într-un conflict susţinut de Vladimir Putin, deşi el neagă acest fapt. Este oare timpul să spunem că ne aflăm în cel de-al doilea Război Rece?
Eu nu aş face asta. Nu este punctul meu de vedere. Îmi place să cred că avem o criză şi că este o criză rusească, nu ucraineană. Trebuie să ne gândim la o strategie pentru a ne descurca cu Rusia din punct de vedere politic. Asta înseamnă să întărim NATO, să întărim Ucraina din punct de vedere economic şi să ne asigurăm că oferim Europei metodele şi mijloacele necesare pentru a obţine independenţă energetică pentru a reduce dependenţa de energia Rusiei. Când pui în funcţiune aceste trei elemente, transmiţi Rusiei că nu avem timp de o criză. Şi, mai mult decât atât, dacă va continua să pună presiune pe Ucraina, se va confrunta cu o opoziţie politică, cu sancţiuni, cu împiedicarea comerţului şi a economiei. Acesta este modul potrivit de a gestiona această criză. Însă trebuie să fim clari cu Rusia: nu vrem să ne întoarcem la un Război Rece, nu avem niciun interes să facem asta. De fapt, obiectivul nostru este să găsim un mod de a aduce Rusia în comunitatea naţiunilor, să ajungem la un dialog rezonabil. Acesta este obiectivul pe termen lung. Dar, pentru a atinge acest obiectiv, Rusia trebuie să înţeleagă că blocul NATO va rămâne unit, că Europa va rămâne unită şi că noi toţi vom susţine Ucraina. Astfel, Rusia va fi din ce în ce mai izolată.
Frank G. Wisner despre criza actuală din Europa: ne aflăm într-un război rece cu Rusia?
Deci nu-l numim Război Rece, deşi dovezile sunt toate acolo: război hibrid, omuleţii verzi, desfăşurare de trupe pentru ambele părţi, ameninţări.
Numiţi tot felul de evenimente, dar cred că exageraţi prezenţa forţelor NATO în Ucraina. Acesta nu este acordul NATO în prezent. Să facem un pas înapoi. În timpul Războiului Rece, ne-am confruntat un un inamic implacabil, foarte ostil, ale cărui scopuri au fost dominaţia şi confruntarea. Astăzi, avem o criză amară cu Rusia şi comportamentul ei privind Ucraina, dar şi Nagorno Karabah, Oseţia, Abhazia, Moldova sau alte locuri în care Rusia a împiedicat bunul mers al lucrurilor. Dar, în acelaşi timp, diplomaţii americani şi cei ruşi tocmai au ajuns la o înţelegere cu Iranul privind programul nuclear. Din nou, diplomaţii ambelor ţări vor trebui să colaboreze pentru a găsi o modalitate de a ajunge la Geneva pentru a rezolva criza siriană. Aşa că există domenii în care ne confruntăm cu Rusia şi domenii în care trebuie să cooperăm. Acesta nu este un scenariu al unui Război Rece. Este diferit. Şi nu vrem să ne întoarcem la un Război Rece complet, să-l denumim aşa şi să presupunem că avem această criză la scară mondială.
Criza secesionistă a Europei – Transnistria în schimbul Moldovei?
Graniţele se schimbă. Europa încearcă să se redefinească: Scoţia a avut un referendum pentru independenţă, catalanii încearcă să obţină şi ei autonomie, iar în Transnistria aproape s-a obţinut ce se dorea – conflictul îngheţat de acolo este mai puternic ca niciodată. Este oare această redefinire a graniţelor un pericol?
Cred că întrebarea este de fapt cum se întâmplă acest lucru? Cum au loc aceste crize? Sunt produse în exterior, cum este cazul Nagorno Karabah, sau Oseţia? Sunt produse în alte locuri, cum este cazul Transnistriei? Sau sunt probleme pe plan intern? Îmi aduc aminte de Serbia, care a luat decizia, sub conducerea lui Miloşevici, să brutalizeze populaţia vorbitoare de albaneză din provincia sârbă de atunci, Kosovo. Acolo a fost vorba despre rezultatul agresiunii sârbe asupra locuitorilor din Kosovo, solicitând astfel independenţa. Dar iată cu ce ne confruntăm: dacă ţările nu vor rămâne unite, atunci ar trebui să se separe în mod democratic şi nu din cauza unei presiuni externe. Aşa că, între o presiune violentă externă şi o dezbinare politică democratică este o mare diferenţă. Eu nu le-aş pune laolaltă. Există forţe naturale în Europa şi trebuie luate în considerare. Propria mea speranţă este ca, în Europa Occidentală, viitorul scoţienilor şi al catalanilor să fie rezolvat intern, în cadrul naţiunilor din care fac parte. Dar trebuie să fie un proces democratic.
Frank G. Wisner: Ce se află în spatele tendinţelor secesioniste ale Europei
Procesul acesta democratic nu a avut loc în Transnistria. Fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, a propus un târg: să lăsăm Rusia să ia Transnistria, iar România să se unească cu Moldova. Este aceasta o opţiune viabilă, sau Putin încearcă doar să se folosească de instabilitatea din regiune ca mijloc de presiune asupra Moldovei sau a altor ţări din regiune?
Eu înţeleg într-un mod Transnistria, dar voi o înţelegeţi mai bine. Eu am crezut mereu că a fost mai degrabă o adăugire artificială la vechea Moldovă. Dacă mă duc înapoi în istorie, Transnistria nu a fost niciodată parte din Moldova, până când ruşii n-au adăugat-o. A fost o alipire ciudată de la început. Compoziţia etnică din Transnistria nu este aceeaşi ca majoritatea din Moldova. Dar, din nou, aici cred că problema nu este dacă Transnistria ar trebui sau nu să rămână cu Moldova. Întrebarea este cine cauzează ruptura. Este oare dorinţa transnistrenilor sau sunt ei impulsionaţi de o forţă externă, pentru a menţine Moldova slabă şi îngenuncheată? Aceasta este întrebarea grea. Şi cred că ştiţi răspunsul. Eu cred cu tărie că nu ar exista o problemă transnistreană de o asemenea magnitudine sau care să nu poată fi rezolvată prin mijloace democratice dacă nu ar exista presiunea Moscovei.
Frank G. Wisner: Transnistria a fost o alipire ciudată la vechea Moldovă
Putin trebuie să înveţe să respecte suveranitatea naţiunilor
Se întrevede, pe viitor, o perioadă şi mai critică decât ceea ce s-a întâmplat după Summitul de la Vilnius? (mişcarea Euromaidan, izbucnirea conflictului în estul Ucrainei, sancţiunile occidentale impuse Rusiei - n.r.). Cum vede Rusia perioada următoare?
Cred că ruşii ştiu foarte clar că Occidentul va rămâne unit. Dacă Vladimir Putin decide că Vestul poate fi manevrat, divizat, nu va lua Riga (următorul Summit al Parteneriatului Estic, primul după cel de la Vilnius – n.r.) în serios şi va continua să se folosească de rupturile existente. Suntem, la urma urmei, o alianţă democratică, formată din multe naţiuni. Avem multe puncte de vedere diferite, avem vieţi diferite, culturi diverse şi trebuie să muncim mult pentru a rămâne uniţi. Dar, atunci când suntem confruntaţi cu o ameninţare implacabilă, din ce în ce mai mare, ne unim. Însă durează ceva vreme ca toţi să lăsăm la o parte problemele interne şi externe şi să ne unim. Eu cred că, astăzi, Europa este unită ca rezultat al conflictului din Ucraina. Europa şi Statele Unite sunt mai apropiate decât au fost mulţi ani tocmai din cauza acestei crize. Şi sper că Vladimir Putin îşi va da seama în final că, în loc să dezbine Statele Unite şi Europa - sau să dezbine Europa pe plan intern, de fapt ne-a adus pe toţi împreună.
E posibil ca Vladimir Putin să vadă o ameninţare în Europa, mai ales când încearcă să meargă mai departe cu Parteneriatul est-european, în cadrul Summitului de la Riga, implicând ţări ca Armenia şi Belarus, care fac parte din Uniunea Euroasiatică?
Rusia nu are niciun drept asupra naţiunilor independente şi suverane. Dacă se implică, atunci se implică cu forţa, prin manipulare. Nu are niciun drept intrinsec. Dacă ne gândim la cazul Ucrainei, Rusia a fost de acord, în Budapesta, în 1997, alături de Statele Unite şi Marea Britanie, că, în cazul în care Ucraina ar renunţa la armele nucleare, Rusia va respecta graniţele ei. Rusia a recunoscut suveranitatea Ucrainei şi apoi a încălcat-o. Aşa că nu pot fi de acord cu părerea că Rusia are dreptul să încalce suveranitatea altei naţiuni. Nu are niciun drept să facă asta.
Frank G. Wisner: Putin trebuie să înveţe să respecte suveranitatea naţiunilor
Statul Islamic s-a născut din haos
De ce a luat naştere Statul Islamic? Oare marile puteri ale lumii s-au aşteptat la o asemenea dezvoltare a acestei organizaţii teroriste?
Am putea susţine şi contrariul. Însă eu nu cred că americanii şi majoritatea europenilor au anticipat creşterea şi succesul „Daesh“ (denumire arabă pentru Statul Islamic - n.r.). Am fost, în mare parte, prinşi pe picior greşit pentru că a crescut într-un loc unde nu aveam prezenţă politică: în inima Siriei şi în zone din Irak cărora nu le acordam atenţie. S-a dezvoltat în Irak din cauza lipsei de guvernare a regimului Al-Maliki (premier irakian între 2006-2014 - n.r.). S-a dezvoltat în Siria din ciocnirile violente dintre rebeli şi forţele lui Bashar al-Assad. Statul Islamic s-a născut din haos şi supravieţuieşte având la bază violenţa. În momentul în care nu o să mai poată creşte, va începe să moară. Sunt încrezător că în Irak, unde deja ia naştere o formulă politică - şiiţii, sunniţii şi kurzii încep să se reîntregească, Daesh este prins pe picior greşit. Statul Islamic este împins înapoi. Au pierdut Tikritul şi cred că există o şansă mare ca până, în vara aceasta, să piardă şi Mosul. Aşa că va rămâne Siria. Din nou, aici vom avea nevoie de un cadru politic pentru a înfrânge Statul Islamic şi acolo. Dar cu toţii ştim că trebuie înfrânt. Este o intruziune străină în viaţa religioasă şi culturală a Orientului Mijlociu. Este o mişcare violentă şi radicală care trebuie înfrântă.
Frank G. Wisner: Statul Islamic s-a născut din haos
Aşadar, în Siria ne vom întoarce către Bashar al-Assad?
Nu văd lucrurile chiar aşa. Ce cred eu este că sirienii, cu ajutorul încurajărilor externe, trebuie să vină cu o formulă politică care să permită o tranziţie de la guvernul condus de Bashar al-Assad către un guvern mai democratic. Exact asta s-a încercat la Geneva şi nu s-a obţinut. Însă ideea a fost bună: să se creeze un proces de tranziţie de la situaţia existentă în Siria la un aranjament mai consensual în care grupările etnice diferite să găsească moduri de a-şi împărţi puterea, într-o manieră democrată.
Acordul cu Iranul pune în pericol relaţiile SUA cu Israelul?
Există pericolul ca noul acord privind programul nuclear al Iranului acesta să nu fie dus la capăt, să nu fie implementat? Ayatollahul Ali Khamenei a declarat că acesta este un acord care nu obligă la nimic şi că nu există nicio garanţie că se va ajunge la o înţelegere oficială finală.
Încă nu există un acord cu Iranul. Există un cadru pentru un acord care trebuie negociat până la jumătatea verii, anul acesta. Ideile generale ale înţelegerii sunt deja trasate, însă detaliile acestui acord trebuie negociate. Îmi place să cred că ideile acestea trasate sunt foarte promiţătoare şi că este posibil să întrevedem un acord, bazându-ne pe acest cadru la care s-au pus de acord Iranul şi P5+1 (China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi SUA plus Germania, grupul care s-a reunit în 2006 în eforturile diplomatice de a negocia cu Iranul programul nuclear - n.r.). De ce spun asta? Am trei motive să consider acest cadru promiţător: primul este că Iran şi P5+1 au fost de acord să blocheze toate căile pentru producerea uraniului îmbogăţit care poate fi transformat într-o armă nucleară. Al doilea motiv este că Iran şi P5+1 s-au pus de acord cu inspecţii riguroase, structurate, care înseamnă că, în următorul deceniu şi mai bine, Iranul nu va fi capabil să se angajeze în activităţi care ar putea conduce la producerea armelor nucleare. Al treilea motiv este că sancţiunile care au avut efect asupra Iranului vor fi ridicate doar dacă Iranul se conformează acestor condiţii. Aceste trei puncte de bază ne dau o speranţă reală că negociatorii se află pe un drum bun şi că vom ajunge la un acord până în vară. Însă, pentru cei care critică acordul, care încă nu a fost negociat, am să le pun o singură întrebare: care este alternativa?
Cât de periculos este acest acord pentru relaţiile israelo-americane?
Este, evident, un cadru pentru un acord care, încă dinainte de a fi stabilit, a fost atacat de prim-ministrul Israelului. Însă eu îmi amintesc că, în urmă cu un an şi jumătate, premierul Israelului a atacat şi acordul care a condus la negocierile de astăzi. Acum este mulţumit de ele. Cred că există un nivel de neînţelegeri între noi şi premier. Dar, în acelaşi timp, cred că relaţiile americano-israeliene sunt mult mai importante decât un dezacord privind cadrul stabilit cu Iranul. Avem legături cu Israelul care acum sunt lungi de decenii, care sunt bazate pe un angajament moral pentru siguranţa şi securitatea evreilor din Israel, iar acest angajament din partea SUA este de nezdruncinat. Aşa că, deşi poate nu ne putem pune de acord privind politicile practicate – şi asta este realitatea -, angajamentul de bază pentru menţinerea relaţiilor este unul pe care majoritatea americanilor l-au susţinut, la fel şi fiecare administraţie prezidenţială sub care am lucrat.
Alegeri SUA: este America pregătită pentru Hillary Clinton?
Cum vedeţi alegerile din SUA, din 2016? Este America pregătită pentru o femeie preşedinte sau, la fel ca în cazul alegerilor parlamentare, americanii vor alege republicanii?
Întrebaţi persoana nepotrivită. Am pierdut aproape fiecare alegeri care au avut loc în SUA, în timpul vieţii mele. Nu sunt foarte bun în a prevede rezultatul alegerilor. Însă, de data asta, am nişte presentimente. În mod normal, în SUA, niciun partid nu deţine puterea pentru mai mult de două mandate prezidenţiale. Este foarte rar. Aşadar, avantajul luptei s-a dus, iar sorţii par a fi în favoarea republicanilor, cu condiţia ca aceştia să poată scoate un candidat pe care majoritatea americanilor să-l placă. Încă nu s-a petrecut asta. Republicanii vor avea o campanie foarte grea. Pe partea democraţilor, avem un candidat dovedit în persoana doamnei Clinton. Eu cred că va obţine nominalizarea democraţilor. Ea este înţeleasă de mulţi americani, dar nu este un candidat palpitant, nu este o faţă nouă în politică. Aşa că ea va avea de dus o luptă grea. Va trebui să se lupte să câştige nominalizarea democraţilor, şi va avea o luptă grea pentru a câştiga alegerile. Însă cred că ea va trebui să-şi mai pună o întrebare: dacă va câştiga, poate uni ţara? Acelaşi lucru este valabil şi pentru republicani. Eu chiar îmi doresc ca principalele două partide să ia angajamentele necesare pentru o guvernare eficientă, pentru a ne putea continua vieţile, să creăm şi să formăm, nu să ne luptăm cu blocajul din ultimii ani din SUA.
Frank G. Wisner: Hillary Clinton va avea de dus o luptă grea şi în campanie, şi dacă va câştiga
Neînţelegerea lui Frank G. Wisner cu Barack Obama
Lumea se aştepta ca, după Primăvara Arabă, evenimentele din nordul Africii şi Orientul Mijlociu să fie mai paşnice, mai puţin extreme. După ce Hosni Mubarak, despre care aţi declarat pentru BBC că ar trebui lăsat să conducă mai departe Egiptul, a fost înlăturat de la putere, situaţia de acolo nu prea s-a schimbat. Acum ţara este condusă de generalul Sisi. Ce greşeli s-au făcut în acest caz?
Am fost trimis în Egipt, de preşedinte, să încerc să vorbesc cu preşedintele Mubarak despre nevoia de a se da la o parte pentru a menţine ordinea şi legea şi pentru a da startul unui viitor democratic pentru Egipt. Preşedintele Egiptului a avut bunăvoinţa de a mă primi şi de a asculta mesajul meu. Preşedintele SUA, atunci când Mubarak a continuat să se confrunte cu o opoziţie imensă, a trimis un alt semnal: că Mubarak trebuie să părăsească funcţia. Eu am fost întrebat dacă sunt de părere că Mubarak trebuie lăsat singur să părăsească funcţia şi eu am spus că acesta este cazul. Ce s-a întâmplat de atunci? Asta este întrebarea cu adevărat importantă. Egiptul nu era organizat din punct de vedere politic, nu era organizat să aibă un succesor pentru Mubarak, care să conducă ţara într-un mod democratic. Eşecul de a avea o structură politică organizată a însemnat că singura forţă politică organizată din ţară să preia puterea: Frăţia Musulmană. Ei au ajuns la putere la mustaţă, cu o majoritate la limită. Imediat, au început să-şi depăşească rolul. Astfel, au întors majoritatea copleşitoare a egiptenilor împotriva lor. Frăţia a apelat la armată în acest caz şi i-a cerut să o salveze de dezastru. Armata a venit, şi generalul - atunci feldmareşal - Sisi a devenit şeful statului interimar, a fost ales preşedinte şi acum este la putere. Este el al doilea Mubarak? Nu cred. Însă preşedintele Sisi încă trebuie să demonstreze ţării sale şi lumii că este dedicat unei noi Constituţii egiptene, că va reconstrui economia ţării şi că va avea o politică externă care va bandaja rănile lumii arabe. Cred că aceste provocări sunt reale şi vor persista ceva vreme. Cu toţii - şi aici mă refer şi la SUA, dar şi la România - avem multe în joc care depind de succesul şi stabilitatea Egiptului. Egiptul este o forţă importantă în Orientul Mijlociu. Avem nevoie de un Egipt stabil, şi asta sper să reiasă din conducerea preşedintelui Sisi.
Neînţelegerea lui Frank G. Wisner cu Barack Obama din cauza lui Hosni Mubarak
Se încarcă comentariile...
