Divergenţele dintre cele două state un început în 1991, atunci când Eritreea şi-a obţinut independenţa faţă de Etiopia. Între 1998 şi 2000 cele două ţări au cunoscut un sângeros război, care a lăsat peste 100.000 victime în urma sa. Ca urmare a medierii internaţionale s-a ajuns la un acord de pace în 2002, acord care prevedea însă ca localitatea Badme să fie acordat Eritreei, situaţie neaccpetată de Etiopia, care a ocupat în scurt timp militar Badme.

În ciuda unor viziuni sceptice, la începutul lunii iulie, Abiy a efectuat la Asmara o vizită istorică, acolo unde s-a întâlnit cu preşedintele Eritreei, Isaias Afwerki, alături de care a semnat reluarea acordului de pace şi a relaţiilor diplomatice bilaterale, urmând ca Etiopia să îşi retragă trupele din Badme.

Acordul de pacea va redeschide graniţa comună precum şi schimburile comerciale dintre cele două state, ceea ce îi va conferi Etiopiei accesul la porturile Eritreei de la Marea Roşie, diminuând avantajele avute de către Djibouti până acum.

Abiy este văzut ca un adevărat reformist, dincolo de pacea semnată cu Eritreea, el luând decizia de a elibera din închisoare mii de opozanţi politici, recunoscând abuzul forţelor de securitate şi torturarea prizonierilor din închisorile de stat. Mai mult, Ahmed şi-a luat angajamentul de a pune în practică o serie de reforme mai ample, precum liberalizarea parţială a economiei şi sprijinirea presei independente.

Reformele sale şi iniţiativa pentru pace au însă cauze politice interne, ceea ce face ca leadershipul politic din Etiopia şi Eritreea să se unească de fapt împotriva unui inamic comun, şi anume Frontul de Eliberare a Poporului Tigrayan (FEPT).

FEPT reprezintă elita militară etiopiană care a preluat puterea începând cu 1991, şi care au condus statul african până la alegerea lui Abiy Ahmed, din aprilie 2018. FEPT a reuşit să transforme Etiopia într-o putere continentală, însă doar minoritatea etnică tigrayană, care reprezintă nu mai mult 6% din populaţia totală a acestei ţări, a reuşit să se bucure de avantajele economice, iar criza care a lovit Etiopia în ultima perioadă a condus către escaladarea tensiunilor interne, unde grupurile etnice majoritare precum oromo şi amhara au ocupat capitala Addis Abeba, instaurând noul guvern

Abiy Ahmed aparţine de altfel grupului oromo, iar reformele sale şi succesul său politic va depinde foarte mult de relaţia cu FEPT, care este, din păcate, din ce în ce mai tensionată, printre primele sale măsuri guvernamentale fiind arestarea unor membri militari importanţi ai FEPT.

În acest context, armata şi forţele de securitate, controlate de către tigrayani, sunt principala provocare pentru noul guvern, Abiy Ahmed scăpând deja de o tentativă de asasinare în iunie 2018.

Succesul lui Abiy depinde implicit şi de sprijinul extern, iar Statele Unite şi Arabia Saudită, care au sprijinit dialogul dintre Etiopia şi Eritreea, inclusiv în spatele uşilor închise, vor juca un rol extrem de important, alături de care se pot alătura şi alţi actori, cum ar fi ONU, Uniunea Africană sau Uniunea Europeană, ultima punând deja în desfăşurare un plan, chiar dacă timid deocamdată, pentru dezvoltarea Etiopiei, în dorinţa de a stopa fluxul de migranţi din această ţară.

Nici pentru Isaias Afwerki, care conduce Eritreea încă de la obţinerea independenţei, costurile punerii în practică a acordului de pace nu sunt mici, întrucât dispariţia unei ameninţări externe va atrage mult mai mult atenţia cetăţenilor asupra problemelor interne, precum economia, cheltuielile imense militare sau legitimitatea unui regim autoritar.

Cu toate acestea, buna cooperare dintre cele două state, legate printr-un trecut comun, ar putea conduce către paşi importanţi pentru dezvoltarea economică a acestora. Sâmbătă, 14 iulie, Afwerki a întors vizita lui Abiy, ajungând la Addis Abeba, unde a fost primit cu un imens entuziasm, în timp ce Ethiopian Airlines anunţa că va efectua în următoarele zile primul zbor către Eritreea.

Deşi în urmă cu câteva luni părea imposibil, reluarea acordului de pace poate conduce acum către stabilitatea regională mult aşteptată, însă implementarea reformelor şi concretizarea paşilor către consolidarea procesului democratic, reprezintă o condiţie sine qua non pentru un viitor mai bun al cetăţenilor celor două state şi menţinerea acestui demers istoric.