Erdogan reîmproprietăreşte Turcia cu moscheea AYASOFYA

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Manifestaţie de bucurie în faţa  bazilicii Sfânta Sofia din Istanbul, după anunţarea deciziei prin care monumentul va redeveni moschee Foto EPA EFE
Manifestaţie de bucurie în faţa  bazilicii Sfânta Sofia din Istanbul, după anunţarea deciziei prin care monumentul va redeveni moschee Foto EPA EFE

Aceasta este decizia prezidenţială care readuce Catedrala „Sfânta Sofia“ la statutul său de moschee, reîntârind în memoria tuturor muslmanilor şi a lumii întregi faptul că acesta - şi nu altul - este simbolul cel mai important nu al lumii creştine, ci al Imperiului Otoman.

Erdogan a putut instantaneu să măsoare efectul deciziei sale prin intensitatea jubilaţiei colective care a cuprins mulţimea adunată în faţa Catedralei în aşteptarea deciziei. Asta aştepta şi exact acest lucru şi-l doreşte repetat, dacă se poate, în tot spaţiul islamic, ca recunoaştere a rolului său autoasumat de lider reunificator. Nu-l interesează nimic altceva decât această demonstraţie simbolică de putere, una ale cărei relevanţă şi semnificaţie pot greu să fie imaginate de cineva care nu a trăit în contact cu valorile religioase ale spaţiului musulman, cu mult mai vii şi mai militante decât cele ale altor credinţe, mai fervente în trăirile cotidine. Şi, în consecinţă, mult, cu mult mai uşor de coalizat emoţional într-un moment ca acesta, chiar dacă este extrem de greu de spus cât de durabil va fi acest entuziasm în condiţiile în care, ca reacţie de ripostă, vor vedea cum lumea creştinătăţii s-ar uni la nivelul unui gest cu aceeaşi pondere simbolică.

Pariul lui Erdogan este că aşa ceva nu se va întâmpla, mizând pe nenumăratele fracturi în spaţiul universului creştin şi, ceea ce ne interesează direct, în spaţiul ortodox, împărţit între cele două scaune patriarhale, cel de la Constantinopol şi cel de la Moscova. În lumina unor experienţe trecute, s-ar putea să aibă dreptate şi, aşa cum s-a demonstrat de mai mult ori în trecutul apropiat sau foarte apropiat, orgoliile şi intoleranţele între capii Bisericilor creştine vor fi la fel, neschimbat de puternice, încât vor împiedica o solidarizare reală? Se poate întâmpla şi aşa, numai că atunci universul creştin poate afişa un steag mare de doliu care să spună că a pierdut o partidă cu valoare existenţială.

Dimpotrivă, un asemenea moment poate crea o solidaritate care să combine criterii politice cu logica unei prea de demult uitate logici a unităţii creştine în faţa pericolului. „Pericol“? Nu e prea mult spus? Nu cred, fie şi numai pentru că despre marea victorie asupra creştinismului vor vorbi de acum înainte actorii propagandei islamiste, reamintind că e vorba nu numai de o restituire istorică, ci de o recâştigare a demnităţii fiecăruia dintre binecredincioşii lumii musulmane, revigoraţi în statutul lor neo-imperial.

Dar, pentru asta, ar trebui ca lumea creştină să fie de acord cu un cadru în care să se decidă acţiunea comună şi, lucru aproape imposibil, să spună lumii cine poate vorbi în numele creştinilor. Miza asta este, asta ştie şi vrea Erdogan să impună ca imagine a celui care restaurează simbolul puterii şi gloriei maxime a Imperiului. Dar, de partea cealaltă, cine va fi purtătorul de mesaj al lumii creştine? Această întrebare este o erezie pentru credincioşii catolici, dar şi pentru ceilalţi creştini, chiar cum sunt ei de împărţiţi în recunoaşterea unui centru comun de putere.

De aceea, primii care au reacţionat au fost ruşii, încercând să transmită că s-ar putea să fi venit momentul în care să se realizeze promisiunea lui Putin de a vedea Mama Rusia apărând interesele şi fiinţa creştinilor de pretutindeni. Ce poate face? Asta deja este o întrebare cu deschideri foarte complicate deoarece ne-ar trimite în spaţiul în care s-ar putea desfăşura negocieri pentru împărţirea sferelor de influenţă între spaţiile creştin şi musulman, eventual cu cei doi actori care vin cu argumentul că reprezintă, fiecare în lumea lui, organizaţia religioasă cu cel mai mare număr de adepţi.

Nu este deloc o noutate, discuţii în acest sens au existat, semnale, mesaje şi solii au circulat între cele două lumii, dar, după cum se vede, fără rezultate concrete. De data asta însă, Erdogan a făcut un pas simbolic înainte. Foarte decis. Într-atât de decis încât nu ar fi de mirare să vedem că se vor deschide public canale sensibile nu o dată folosite mai ales prin intermediul atât de exersatei diplomaţii a Vaticanului. Acum în tandem cu mitropolitul Hilarion, cel mai vizibil dintre cei care exercită arta diplomatică pentru Biserica Pravoslavnică a Rusiei.

De văzut în ce fel vor reacţiona bisericile autocefale ale creştinătăţii ortodoxe şi dacă, fapt excepţional, se vor putea alinia în ordine de luptă în spatele Patriarhului Ecumenic Bartolomeu (mă rog, cele ca mai recunosc încă această filiaţie informală) sau vor răspunde apelului Patriarhului Kiril al tuturor Rusiilor. Sau, la modul ideal, vor avea o poziţie comună.

Politic vorbind, miza este uluitor de mare deoarece, pe fond, este vorba despre demonstraţia valorii pe care o reprezintă creştinismul ca putere şi influenţă radiantă în lume, acum în 2020, în bătălia deschisă care, iată, se deschide cu simbolica musulmană. Nimeni nu ar trebui să neglijeze importanţa evenimentelor care se petrec acum în lume deoarece momentul ales de Erdogan nu este deloc întâmplător. Vine să întârească mândria identităţii musulmane exact în clipa în care, în orice moment, poate începe operaţiunea israeliană de anexare de teritorii din Cisordania, parte a Planului Trump „A vision for peace“ care presupune ca Isrealul să preia controlul integral al Ierusalimului, inclusiv cel administrativ al celor două locuri sfinte ale lumii musulmane pentru care până acum era garant Regele Iordaniei. Un moment de cumpănă care poate duce la rezultate explozive. Iar Erdogan îşi pregăteşte următoarea mişcare, cea în care, în calitate de autoproclamat protector al palestinienilor, ar putea discuta cu Putin despre modul în care se vor reface temeiurile păcii în Orientul Apropiat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite