În semn de respect şi totală transparenţă, vă anunţ cu 48 de ore în avans că vom invada teritoriul X deoarece, din punctul nostru de vedere, nu mai există o altă soluţie şi negocierile au eşuat definitiv.

Replicile dure şi indignate nu întârzie:

- Este inacceptabi! Vom cere imediat convocarea Consiliului de Securitate şi, dacă putem, dacă unii dintre colegi vor binevoi să nu se folosească de dreptul de veto, atunci vom adopta măsuri severe de retorsiune!

- Noi vom propune un pachet sever de sancţiuni şi economia ţării dvs se va prăbuşi!

- Vom cere tuturor ţărilor partenere să ni se alăture într-un mesaj sever de condamnare a acţiunilor dvs şi ne vom alătura şi noi sancţiunilor care vă vor izola pe scena internaţională!

Deloc impresionat, preşedintele aflat sub atac răspunde:

- Ah, despre sancţiuni severe vorbiţi? Atunci înţeleg că totul este în regulă, suntem de acord, vă mulţumesc, propun să ne întoarcem la agenda de lucru!" .

Se poate să fie doar o glumă, dar este cert că exprimă şi o parte a unui adevăr dureros: nimeni nu mai este impresionat de ameninţările cu sancţiuni în contextul în care, în acest moment, unora dintre şefii de stat obsedaţi de posibilitatea gloriei pierdute le apare ca fiind posibilă refacerea hărţilor prin folosirea forţei armate. Asta face Turcia în acest moment, bazându-se pe incapacitatea liderilor ţărilor influente pe plan internaţional de a lua o decizie comună cu relevanţă geo-strategică, Erdogan fiind perfect conştient că, în final, urmează să triumfe logica cinică născută din real politik. Iar turcii au învăţat lecţia asta pe propria piele. Iar acum ar putea să considere că a venit momentul revanşei istorice.

La sfârşitul Primului Război Mondial, aliaţii decid să divizeze teritoriul Turciei şi, pentru prima oară, kurzii speră că vor avea un teritoriu independent. Într-adevăr, prin Tratul de la Sevres (semnat în 1920), este prevăzută crearea noului stat pe un teritoriu care corespundea a ceea ce atunci era zona cu populaţia kurdă compactă în estul Turciei. Imediat după semnarea tratatului, armata britanică intră în Mosul pentru a sprijini crearea unui stat arab sub conducerea sa, conform zonelor de influenţă decise în Tratatul Sykes-Picot. După ajungerea la putere a lui Mustafa Kemal, situaţia se schimbă după ce, printr-o acţiune militară rapidă, reuşeşte să recupereze de la ruşi regiunea Kars. În sud, obţine un nou tratat frontalier cu Siria (aflată atunci sub protectorat francez), frontierele finale fiind fixate prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923) care consfinţeşte includerea teritoriului Kurdistanului în Turcia. În 1926, Societatea Naţiunilor statuează punerea definitivă a regiunii Mosul sub mandat britanic.

Din acel moment începe marea revoltă a kurzilor care, în 1978, se concretizează într-o formulă insurecţională organizată sub conducerea PKK, Partidul muncitorilor din Kurdistan, organizaţie politică de inspiraţie marxist-leninistă şi care, de atunci şi până acum, este la originea a nenumărate atacuri împotriva instituţiilor reprezentative ale administratiei din Turcia, împotriva poliţiei şi armatei turce. Actualmente, problema care a provocat explozia este că, în zona de contact la frontiera turco-siriană, Ankara acuză prezenţa taberelor de antrenament şi unde-şi găsesc refugiul forţele kurde siriene (YPG, Unităţile kurde de pentru poporului) care acţionează sub comanda PKK (sura: Denis Corentin, Les Cles du Moyen Orient, 2014) .

Erdogan a promis, public, de zeci şi zeci de ori că va rezolva definitiv situaţia, combinând două tipuri de argumente, mizând pe logica umanitară şi pe cea a echilibrelor militare regionale. Şi a cerut un sprijin direct în primul rând din partea americanilor, cei care-i folosiseră pe kurzi mai întâi în Irak şi apoi în Siria ca element de linia întâi în lupta împotriva jihadiştilor din ISIS. Interesantă mişcare, mai ales că pe liderii kurzi începuse să-i ia spaima în momentul în care, în decembrie 2018, preşedintele Trump, spre stupoarea tuturor (începând cu propria sa ierarhie militară), a decis începerea plecării trupelor americane din zonă, declarând victoria totală asupra Califatului. Iată anunţul celebru:

 

Preşedintele Trump se arată sensibil la oferta turcă de colaborare, mai ales că asta ar fi oferit o logică oarecare pentru menţinerea unor mici efective de trupe speciale. Drept pentru care, încep tratative discrete cu Turcia şi, între 5-7 august, la Ankara, are loc întâlnirea crucială de la Ministerul Apărării în care s-a discutat planul stabilirii unei "zone de siguranţă" (denumită şi Coridorul Păcii) în nord-estul Siriei. Conform unui comunicat al ambasadei SUA în Turcia, "delegaţiile au fost de acord asupra următoarelor puncte: 1. implantarea rapidă a unor măsuri iniţiale care să răspundă chestiunilor de securitate ridicate de partea turcă 2. constituirea unui centru operativ comun în Turcia, cât mai rapid posibil, în scopul coordonării şi pentru ca, împreună, să stabilească în teren o zonă de securitate 3. zona de securitate trebuie să devină un coridor de pace şi trebuie făcute toate eforturile pentru ca refugiaţii sirieni să se poată întoarce acasă".

S-a enunţat principiul "patrulelor comune" , numai că responsabilităţile privind gestionarea spaţiului acestei „zone de Securitate“ nu apucaseră să fie clar delimitate, situaţie neclară care a reprodus un proces similar, cel al tratatului turco-american privind Mundjib şi, în consecinţă, nemulţumirile au fost similare.

Patrulă mixtă turco-americană, septembrie 2019

În paralel, mesajele-ofertă ale Turciei sună extrem de interesant pentru europeni care, asemeni americanilor, nu au cum să ezite între vaga chestiune de moralitate reprezentată respectarea mai vechilor angajamente şoptite la urechea kurzilor şi perspectiva imediată şi foarte concretă oferită de Erdogan care se angajează să transfere cei 3,6 milioane de refugiaţi aflaţi pe teritoriul Turciei în zona nou eliberată. Context în care Trump zice imediat, la începutul acestei luni, că este gata să nu intervină nicidecum în ofensiva demult planificată a turcilor care, asfel, pot declanşa operaţiunile militare de acum. Mai ales că Erdogan îl informase atât pe el, cât şi pe Putin şi pe liderii occidentali că este gata să preia gestionarea integrală (inclusiv financiară) a jihadiştilor (şi familiilor lor) capturaţi în perioada conflictului din Siria.

Este posibil, spun unele surse locale, să mai existe şi un alt argument major: guvernul sirian fusese, de la bun început, împotriva acordului turco-american deoarece ar fi putut deschide calea spre o recunoaştere a prezenţei SUA în zonă. Drept care, acum, este posibil ca Damascul să nu aibă o reacţie virulentă decât dacă turcii ar depăşi cu mult graniţele "zonei de securitate" dar rezolvând "integral" problema kurzilor deveniţi o prezenţă profund deranjantă şi de care cam toată lumea ar vrea să scape.

Şi ruşii?

În cazul lor, spun aceleaşi surse, Erdogan ar fi de acord să-şi retragă trupele din provincia Idlib, dincolo de Rojava, ultima zonă care nu este încă sub controlul trupelor guvernamentale siriene şi unde există o populaţie kurdă compactă, deschizând calea intrării imediate a trupelor siriene guvernamentale. Şi cu asta gata, istoria kurdă s-ar putea încheia pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna. Şi aceasta ar putea fi perspectiva următoare a ambiţiilor Turciei?

Teoretic, nimic nu le-ar mai fi mai imposibil: americanii chiar pleacă definitiv din zonă, europenii stau neputincioşi întrebându-se cu cine să se mai alieze, ruşii jubilează, iranienii ştiu că drumul le este deschis în Irak şi mai departe înspre Liban şi Mediterana. În acelaşi timp, toată lumea adresează avertismente serioase lui Erdogan să nu "depăşească limitele". Ofensiva turcilor continuă inexorabil şi, exact cum prevedea Erdogan, de la "chestiunea kurdă" atenţia se deplasează spre "valul de migraţie ce pleacă deja din zona de conflict" şi pe care liderul de la Ankara se oferă, magnanim, să-l oprească în zona primitoare a "zonei de securitate" unde toţi se vor simţi ca acasă.

Şi aşa se termină povestea? Nu, pentru că mai sunt hărţi de refăcut. Nu multe, dar câteva esenţiale. Şi nu va trebui să aşteptăm prea mult timp, spun unele surse care aparţin, desigur, "legendelor urbane" atât de prezente pe piaţa informaţiilor din acest moment.