Epitaf pentru mormântul dictatorului Gaddafi

Premierul Berlusconi, într-o ironică vizită în Libia, fostă colonie a Italiei, când rolurile au fost cam inversate

După două luni de căutări, dictatorul libian a fost prins şi ucis de rebelii libieni în apropierea  oraşului său natal, Sirt. Gaddafi lasă în urma sa amintirea unui tiran excentric şi crud.

Într-o scrisoare trimisă în noiembrie 1787 lui William S. Smith, un oficial participant la revoluţia americană, Thomas Jefferson – comentând rebeliunea Shays, ce a avut loc în acelaşi an în Massachusetts şi a primit numele unui veteran al Războiului de Independenţă – scria: “Copacul libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor”. Urmând sfatul ilustrului părinte al democraţiei americane, rebelii libieni şi-au început odiseea democratică cu un tiranicid.

Dar ar fi meritat dictatorul libian o soartă mai bună? Probabil că nu. Istoria tiraniei de peste patru decenii a lui Gaddafi începe în 1969, când tânărul colonel – atunci în vârstă de 27 de ani – a preluat conducerea Libiei în urma depunerii paşnice a regelui Idris (1951-1969). Lunga sa “domnie”, cea mai însemnată cronologic a unui lider politic musulman contemporan, s-a caracterizat prin impunerea unui sistem politic intern flamboaiant prin absurditatea sa, inspirat de reflecţiile dictatorului şi o politică externă asertivă, care a debutat cu aspiraţia sa panarabă – motiv pentru care a primit titulatura de Micul Nasser – a continuat cu o epocă de glorie teroristă şi s-a încheiat, după 2000, cu o reconciliere aparentă cu Occidentul.

Terorism şi excentricitate în politica externă

Apropiat de dictatorul român Nicolae Ceauşescu, a cărei soartă a împărtăşit-o într-un final, Muammar Gaddafi a ajuns inamic al Occidentului în anii ’70 şi ’80, după ce a instrumentat mai multe atacuri teroriste, printre care celebrul atac care a doborât o cursă Pan Am, în Scoţia, şi care s-a soldat cu uciderea a 270 de persoane în 1988 şi atentatul cu bombă de la Belle disco din Berlin, în 1986. Gaddafi a fost implicat,încă din anii ’70, şi în susţinerea unor grupări „anti-imperialiste” în viziunea liderului libian, ca Armata Republicană Irlandeză (IRA), diferite grupuri radicale palestiniene dar şi mişcarea anti-Apartheid din Africa de Sud.

După 2000, Gaddafi a părut dispus la o reconciliere (în special după atacurile de la 11 septembrie) renunţând la susţinerea terorismului, plătind compensaţii familiilor victimelor de la Lockerbie (avionul Pan Am doborât) şi închizând programele libiene de producere a armelor de ucidere în masă.
Totuşi, stilul său excentric de a se manifesta pe scena internaţională nu s-a schimbat, rămânând un tiran atipic în ciuda încercării sale de acomodare cu Occidentul.

O politică internă arbitrară şi absurdă

Ca şi pe scena internaţională, politica internă a lui Gaddafi s-a caracterizat prin absurditate. Profund ideologizată, organizarea societăţii libiene s-a făcut în funcţie de „viziunea” lui Gaddafi de a realiza un „al treilea drum”, alternativă la socialism şi capitalism,  celebra Jamahirie – termen creat de dictatorul libian – şi care se traduce prin „stat al poporului”. Jamahiria lui Gaddafi nu s-a dovedit a fi spaţiul utopic al fericirii absolute, lipsa unui sistem de justiţie funcţional, în care deţinuţii puteau fi încarceraţi ani în şir fără să aibă dreptul la un proces, fără să beneficieze de asistenţă juridică, fiind una din deficienţele sistemului.

Ironia sorţii este că generaţiile la a căror devenire a contribuit  prin sistemul socio-politic pe care l-a creat, care au crescut într-o lume absurdă, în care dreptatea era acordată arbitrar, l-au împuşcat ca pe un câine. De luat aminte pentru aspiranţii la tiranie, care ţin, totuşi, la propriul sânge.