Turcia e la cuţite cu Rusia, Iranul cu Arabia Saudită, în Irak războiul „prosperă”  pe zi ce trece. Liniştea ce a  fugit din aceste ţări pare să se fi strâns toată în Kuweit.

E, într-adevăr, multă linişte aici, dar e o linişte înghesuită! Cel puţin aşa mi se pare mie. Strângerea de inimă cu care am plecat la drum se păstrează, pentru că eşti acasă la oamenii de care se cam teme Europa atunci când îi vede acasă la ea! Viermele suspiciunii nu prea stă degeaba, deşi nu văd nimic în purtarea acestor oameni care să mă facă să-mi fie teamă. N-am văzut nici dăţile trecute. Există mai multe ameninţări pe străzile din România decât aici, dar nu poţi face abstracţie de faptul că te afli printre arabi, chiar dacă e vorba de kuweitieni, care îşi doresc să ajungă doar ca turişti pe meleagurile noastre. La banii şi nivelul lor de viaţă, zău că nu prea au vreun alt motiv s-o facă.

Ştiu bine toate aceste lucruri şi, totuşi, sufletul meu nu se mai simte în largul lui ca înainte! Astea sunt consecinţele nenorocite ale grozăviilor petrecute în ultimul timp. În felul ăsta nu m-aş mira  ca, într-o zi, să ajungem să ne speriem de însuşi chipul nostru din oglindă!

Nu kuweitienii caută România, ci invers. Trăiesc în jur de 700 de români în acest stat din zona Golfului de dimensiunile unui... nasture. Nasture de aur, cum bine se ştie. Ce se ştie mai puţin este că românii de aici sunt aproape toţi specialişti de primă mînă: doctori, ingineri în domeniul petrolului, profesori, asistente medicale, ba chiar şi artişti.

Ambasadorul Vasile Sofineti îi cunoaşte, fără nicio exagerare, pe toţi. Atunci când au necazuri, căci se mai întâmplă uneori şi asta, face tot ce-i stă în putinţă să le fie aproape. Iată un exemplu recent, despre care nu s-a prea vorbit până acum. Un tânăr din Iaşi, venit în Kuweit să lucreze ca petrolist, a avut ghinionul să fie muşcat de un scorpion în deşert. A stat zeci de zile în comă. Medicii i-au dat şanse minime de supravieţuire. Dar el s-a încăpăţînat să trăiască, aşa cum Vasile Sofineti s-a încăpăţînat să nu-l lase să moară, vizitându-l des la spital şi încurajându-l să lupte pentru viaţă. A luptat şi, după o lungă perioadă de suferinţă, a scăpat.

Dar în mica Românie din Kuweit sunt predominante întâmplările frumoase, nu necazurile. Cea mai proaspătă dintre ele a avut loc sâmbăta trecută, exact când acasă se pornise viscolul. A vicolit şi aici, cu versuri de Eminescu rostite de acelaşi Vasile Sofineti într-una din sălile de protocol ale luxosului hotel Sheraton. Mi s-a acordat, nu ştiu dacă meritat, onoarea de spune câteva cuvinte despre poetul nostru naţional. Deşi celor din asistenţă, câteva zeci de români, li s-a părut că mă văd în picioare, am vorbit stând în genunchi, e singurul fel în care ştiu să stau atunci când mi se cere să vorbesc despre Eminescu. Habar n-am ce am spus. Singura care ţine minte e doar inima mea, atât! Ea, de fapt, a şi vorbit. Şi pentru că aminteam mai devreme de artişti, a cântat şi o vioară acolo, din muzica poeziilor eminesciene, fireşte. Cea care a învăţat-o să cânte se numeşte Oana Severin.

Timp de aproape două ore, Eminescu, care n-a avut niciodată o casă a lui cât a trăit, a fost, vă rog să mă credeţi, proprietarul hotelui Sheraton din Kuweit.  Toţi cei de faţă, în frunte cu Vasile Sofineti, ne-am simţit, în tot acest timp, mai bogaţi decât cei mai bogaţi oameni din Kuweit. Afară începuseră să cânte greierii. Acasă se porniseră ninsorile. Toată noaptea, mulţumită domnului Eminescu, eu doar pe ele le-am auzit!