Echilibru fragil – un documentar întunecat despre o lume în plină globalizare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Jose Alberto Mujica, fostul preşedinte al Uruguayului şi naratorul documentarului „Echilibru fragil“ FOTO AFP
Jose Alberto Mujica, fostul preşedinte al Uruguayului şi naratorul documentarului „Echilibru fragil“ FOTO AFP

Echilibru fragil (Frágil equilibrio), un film spaniol din 2016, câştigător al premiului Goya în 2017 pentru cel mai bun film documentar, este transpus parţial pe YouTube de publicaţia germană Deutsche Welle, oferindu-ne astfel viziunea sumbră, reală şi intensă a regizorului

Guillermo García López asupra coliziunii inextricabile dintre marile tendinţe globale, cu precădere globalizarea, şi vieţile unor indivizi de pe trei continente: Africa, Asia şi Europa.

Documentarul este narat de José Alberto Mujica, fostul preşedinte al Uruguayului, recunoscut pentru viaţa sa frugală din postura de preşedinte, dar şi pentru un trecut tumultuos, activând în gherilele de orientare de stânga Tupamaros (cunoscute şi ca Movimiento de Liberación Nacional-Tupamaros) în anii 60’ şi 70’, asociate deseori cu acte de violenţă politică. Vocea părintească a lui Mujica ne acompaniază într-un tur de forţă al realităţilor pe care omul modern le trăieşte, realităţi care încă depind în mod crud de locul în care ne naştem, de clasa socială în care debutăm în viaţă dar şi de vâltoarea unor curente precum economia globalizată şi o lume aflată în permanentă micşorare.  

Metanaraţiunea propusă de Mujica este cea a umanităţii care călătoreşte prin spaţiu şi timp pe o navă spaţială numită Pământ. În viziunea lui, umanitatea are uneltele necesare pentru a crea o lume sustenabilă dar îi lipseşte direcţia, busola care să îi indice un drum mai just şi mai echitabil pentru fiecare participant la această călătorie. Acest macrocosmos poate să fie descris în întregimea sa doar prin statistici care adeseori sunt reci şi sterile. Indicatori precum PIB, rata infracţionalităţii sau inegalitatea veniturilor nu pot transmite experienţa disperării resimţite de cei dintre noi care sunt mai vulnerabili sau mai expuşi la efectele negative ale globalizării. Meritul acestui film este că ancorează acest macrocosmos la realităţile zilnice dramatice a trei  indivizi care frapează prin banalitatea reprezentativităţii lor pentru mediul social şi comunităţile din care provin. Cele trei poveşti individuale ne plimbă prin tabăra de refugiaţi Gurugu, din apropierea enclavei spaniole Melilla, prin cartierele sărace ale Madridului, până în traficul şi naveta zilnică a aglomeratului Tokio.

Un fost muncitor în construcţii, aflat acum în Madrid, îşi aminteşte cum pe fondul crizei financiare din 2004, nu a mai putut să îşi găsească un loc de muncă, ceea ce cuplat cu îmbolnăvirea soţiei sale de cancer în 2002, l-a dus la faliment, acesta fiind nevoit să îşi vândă cele 3 apartamente pe care le avea. A aplicat pentru o locuinţă publică în 2004, fiind acceptat în 2010. La scurt timp, soţia sa a murit. Cu un zâmbet ce ascunde în spate o suferinţă enormă, mărturiseşte că „nu apucase nici măcar să pună ultima perdea şi deja a trebuit să meargă la înmormântare“. Ulterior, Andrés, după cum este numit muncitorul spaniol, a fost evacuat, trăind timp de un an pe stradă. Brutalitatea evacuărilor în Spania a fost recunoscută drept o încălcare a drepturilor omului de către Comitetul ONU pentru Drepturile Economice Sociale şi Culturale. De asemenea, experienţa terifiantă a poliţiei înarmate şi echipate pentru  război, care descinde în cartierele şi imobilele sărace, populate de persoane vulnerabile social, a fost documentată de fotograful Andres Kudacki. În acest articol din Time, se prezintă câteva fragmente din ceea ce înseamnă evacuările cu forţa în Spania. În spatele legalităţii acestor acţiuni se ascund drame umane, poveşti de viaţă ce se întind pe 85 de ani, cum este cazul lui Carmen Martinez Ayuso, o bătrână care nu a mai putut să îşi plătească chiria după ce timp de 50 de ani a locuit în respectivul imobil.

Mujica atrage atenţia asupra unei noi religii a proprietăţii şi posesiunii în care acestea devin sacrosancte, în defavoarea valorii intrinseci a vieţii. Fostul preşedinte uruguyan îşi respectă aderenţa la spectrul politic de stânga, predicând ideea conform căreia, în mod normal, societatea umană nu poate accepta o stare de fapt în care membrii unei comunităţi sunt lipsiţi de o locuinţă. În acest caz, societatea, prin instituţii de stat, ar trebui să intervină şi să ofere subvenţii pentru cei care nu îşi pot permite o locuinţă.

În Gurungu, filmările în spectru infraroşu, care ne permit să vedem grupurile de imigranţi africani care încearcă să treacă graniţa ilegal în enclava Mellila, reprezintă un paradox. Tehnologia de supraveghere ne permite să ştim exact locaţiile acestora în timp ce încearcă să traverseze acest no man’s land de la graniţa Europei, dar nu putem să oprim scenele groteşti care apar atunci când imigranţii, majoritatea bărbaţi tineri din Africa Sub-sahariană, escaladează gardurile înalte cu sârmă ghimpată, şi se ciocnesc forţele de ordine care încearcă să oprească aceste treceri ilegale. Exaltarea copleşitoare a celor care reuşesc să fugă de poliţie şi să ajungă la centrul de refugiaţi din enclavă pune mai bine în lumină suferinţa pe care aceştia o îndură în tabăra organizată ad-hoc în nordul Marocului. Viaţa pentru aceştia şi-a pierdut sensul, tabăra este doar un spaţiu fără timp, captivi între promisiunea izbăvirii în Europa şi o viaţă dusă adeseori în condiţii de sărăcie abjectă în Africa. Prin urmare, după cum spune unul din cei aflaţi în tabără, „ce o să spunem familiei, copiilor? Tata a fost plecat timp de trei ani pentru nimic? Preferăm să murim decât să ne întoarcem“.

Dacă imaginile pe timp de noapte cu grupurile de africani filmaţi de poliţia de frontieră spaniolă aduc aminte de supravegherea unor animale, sentimentul este unul real şi zilnic pentru cei care trăiesc în tabăra de refugiaţi. În acest reportaj BBC, Dei Doboy, un refugiat în vârstă de 19 ani, spune că „trăieşte ca un animal“, într-un adăpost încropit din pietre, beţe şi pături. Tot el spune că „şi-ar da viaţa să ajungă în Europa“.

În Japonia, un bărbat la costum, angajat la una din miile de companii multinaţionale care au sediul în Tokio, îşi împărtăşeşte temerile cu proprietarul unui mic bar unde acesta din urmă îi serveşte o bere după o zi istovitoare la muncă. Bărbatul mărturiseşte că ar dori să se elibereze de munca de birou pe care o face şi să înceapă ceva pe cont propriu dar îi este teamă. Munca îi aduce bani şi statut social dar nu îl face fericit. Nu poate să cumpere timp cu banii pe care îi câştigă. Documentarul insistă pe filmarea navetei zilnice din Tokio şi sublinierea apatiei şi oboselii cronice pe care o resimt călătorii, după o zi de muncă. Adesea, aceştia adorm în metrou, cu măştile de protecţie împotriva poluării pe faţă, tresărind la opririle în staţie. Fragmentul naraţiunii din Japonia aduce în discuţie şi suicidul ca un flagel social produs de modul în care am ajuns să ne organizăm ca societate. Urbanizarea în creştere, presiunea socială a statutului, o piaţă a muncii tot mai competitivă prin globalizare, toate contribuie la un status quo în care avem tot mai puţin timp în care să ne satisfacem propriile dorinţe, curiozităţi şi să ne parcurgem drumul personal, ceea ce conduce la stres, depresie şi uneori suicid. De altfel, povestea bărbatului japonez debutează cu o astfel de filmare, în care un individ se aruncă în faţa unui metrou. Scena nu este semnalizată de producători, putând avea un puternic impact emoţional.

În acest interviu, publicaţia Screen Anarchy aduce în discuţie cu regizorul Guillermo García López subiectul suicidului şi faptul că lui Masaki-san, aşa cum aflăm că îl cheamă pe bărbatul japonez din documentar, i se pare o opţiune viabilă. Regizorul spaniol îşi aminteşte că acesta chiar a întârziat la prima lor întâlnire, deoarece un prieten al său tocmai se sinucisese şi că acest flagel are o altă perceţie în cultura japoneză. Conform unui raport al autorităţilor japoneze pentru anul 2016, citat de Japan Times, Japonia se situează în rândul ţărilor G8 pe locul 2, cu 19.5 sinucideri la 100.000 de locuitori, locul 1 fiind ocupat de Rusia, cu 21.8. Deşi raportul indică o scădere a acestui indicator începând cu 2013, fenomenul reprezintă în continuare un semn al modului în care ne-am schimbat felul în care interacţionam cu cei din jurul nostru şi în felul în care suntem integraţi în economia globală.

Mujica observă corect că dacă muncim pentru simpla remuneraţie pe care o primim lunar, înseamnă că ne închiriem timpul pentru un venit, în speranţa că vom găsi timpul liber cândva pentru a ne satisface dorinţele personale. Asta înseamnă că nu suntem liberi cu adevărat. Mujica aduce în discuţie şi caracterul iluzoriu al fericirii. Sunt oare participanţii adormiţi la naveta zilnică din bogatul Tokio mai fericiţi decât triburile aborigene din Australia? Acesta spune că stresul nu există pentru aceştia din urmă, ceea ce nu este un fapt demonstrat din punct de vedere medical sau antropologic, dar pune în discuţie dacă această goană pentru lucruri materiale şi gratificare instantă şi efectul pe care îl au asupra individului, pot să susţină ideea că suntem mai fericiţi decât cei care duc o viaţă mult mai simplă decât noi.

O lecţie importantă pentru o lume aflată într-o permanentă şi uneori sălbatică competiţie. O lume aflată într-un echilibru fragil.

Argumentele lui Mujica sunt emoţionale, umane şi fac apel la o latură mai profundă a naturii noastre. Fără să ne dăm seama, ritmul tot mai rapid în care trăim şi închirierea timpului nostru în speranţa că vom urca pe o scară socială tot mai întinsă între „majoritatea săracă“, aşa cum o numeşte Mujica, şi ocupanţii etajelor superioare ale districtelor de afaceri ale marilor centre urbane care, încet, încet, absorb tot mai mult din populaţia globală. Filmul lui Lopez reuşeşte să ne amintească că ceea ce globalizarea face este să ne forţeze să ne privim faţă în faţă, cu toate diferenţele care ne separă, creând teamă şi anxietate. În acelaşi timp, pe măsură ce ne privim unul pe altul în această lume tot mai mică, ne dăm seama ca suntem împinşi prin viaţă de aceleaşi emoţii şi trăiri. Disperarea refugiaţilor din Gurugu se regăseşte şi în viaţa transformată într-o capcana a lui Masaki-san sau atunci când Andres, muncitorul spaniol din Madrid, dormea pe străzi.

Mujica şi Lopez termină filmul într-o notă optimistă. Mujica îmbrăţişează infinitatea posibilităţilor pe care umanitatea le are în faţă, găsind acolo speranţă. Speranţă este şi ceea ce protagoniştii celor trei poveşti găsesc în jurul lor. Muncitorul spaniol spune cum fiul său „este cel mai bun lucru pe care mi-l putea lăsa soţia mea“. Un refugiat care se încălzeşte la un foc aprins în sălbăticia Marocului spune cum familia pe care a lăsat-o în urmă îl motivează şi îi dă puterea să lupte în continuare. Documentarul surprinde zâmbete largi şi sincere pe chipurile lor. Mujica încheie prin a face o precizare importantă: solidaritatea reprezintă o atitudine. Dacă îmi voi exprima solidaritatea faţă de semenii şi comunitatea în care trăiesc, această investiţie va produce un profit, la un termen ulterior. Este încrederea că dacă voi avea nevoie de ajutor mâine, îl voi primi, atât timp cât sunt pregătit să fac asta pentru altcineva azi. O lecţie importantă pentru o lume aflată într-o permanentă şi uneori sălbatică competiţie. O lume aflată într-un echilibru fragil.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite