E vorba în primul rând de operaţiunea Tangentopoli, cunoscută şi sub numele de Mani Pulite, prin care a fost destructurat binomul compus din Democrazia Cristiana (partidul-sistem care a condus Italia din 48 pana la începutul anilor 90, sprijinit de Statele Unite care se temea de o „defectare“ a Italiei de partea comuniştilor) şi Mafia. Rezultatul? O generaţie de stagnare, alternanţă între lideri slabi şi showmen-i geriatrico-priapici care a dus până la urmă la o alianţă a populiştilor şi un stat care nu-şi atinge potenţialul.

A doua, de dată mai recentă, a început în 2014 în Brazilia şi s-a terminat în 2018 cu alegerea neo-fascistului Bolsonaro, ales pe o platformă anticorupţie. Lava Jato a adus în faţa justiţiei 346 de înalţi oficiali, dar impactul asupra economiei (estimat între 0,5 şi 0,7% din PIB) şi spaţiului politic a fost unul profund.

Unii ar putea spune că aceste efecte secundare sunt ca în cazul chimioterapiei, nocive, dar necesare pentru a trata o maladie necruţătoare. Respect acest punct de vedere, dar resping autosuficienţa care împiedică identificarea unor măsuri mai eficace de a limita efectele secundare ale luptei anticorupţie.

Cred în continuare că abordarea trebuie să depăşească paradigma şerifului din vestul sălbatic care împarte legea într-un univers maniheist, împărţit în alb şi negru. Cauzele corupţiei sunt de multe ori profunde, au rădăcini culturale şi resorturi mentale care nu pot fi combătute eficient doar cu zăngănitul cătuşelor. O strategie durabilă, care să ducă într-adevăr la vindecare, ar trebui să includă, pe lângă partea de descurajare, şi cea de prevenţie, de educaţie, dar şi, foarte important, instrumente eficace de recuperare a prejudiciilor.

Cât priveşte România, este clar că lucrurile s-au petrecut „româneşte“, în sensul nepatriotic al cuvântului: superficial, vindicativ, fără rigurozitate, cu accent pe obţinerea de scalpuri şi mai ales cu procurori şi politicieni deopotrivă folosindu-se de acest nou „trend“ pentru a-şi trage spuza pe turtă.