În cazul ţărilor celor mai importante, răspund şi întrebărilor corespondenţilor de presă pe subiectele cele mai sensibile.

Unii lideri renunţă la asta, fie pentru a evita subiecte foarte delicate (cum a făcut Trump care, spre surpriza tuturor, şi-a anulat conferinţa de presă), fie doresc să lase ca întrega atenţie, în momentul respectiv, să cadă exclusiv pe mesajul oficial, cel negociat şi agreat între participanţi.

În consecinţă, orice declaraţie ulterioară are o valoare foarte mare, mai ales dacă are legătură cu una dintre temele aflate în discuţia explozivă declanşată de Emmanuel Macron privind “stadiul de moarte clinică” în care s-ar afla Alianţa. Am asistat la un scandal uriaş care, aşa cum anticipam în urmă cu două săptămâni, a fost rezolvat prin anunţul instituirii unui comitet de experţi care să elaboreze un  plan de măsuri pentru schimbările ce ar trebui adoptate în viitorul mediu şi pe termen lung, plan care, mai departe, va trebui să fie adoptat într-un viitor Summit dedicat modificării viziunii strategice a NATO. Dar vă mai amintiţi la ce se referea exact Macron, de unde plecaseră toate nemulţumirile sale?

Cred că este foarte util să reamintesc un pasaj şi voi explica de ce anume.

Nu există niciun fel de coordonare a deciziei strategice a SUA cu partenerii din NATO şi asistăm la o agresiune desfăşurată de Turcia, un alt stat membru NATO, într-o zonă în care se află în joc interesele noastre, fără coordonare...Ceea ce se petrece reprezintă o enormă problemă pentru NATO”  spunea Macron, cu referire precisă la momentul în care Trump a decis brusc, pe 19 decembrie 2018, retragerea trupelor speciale din nord-estul Siriei fără să-şi consulte aliaţii. Motivând astfel: “Am învins Statul Islamic în Siria, singurul meu motiv de a fi acolo în perioada preşedinţiei Trump...Am câştigat...A venit momentul ca trupele noastre să revină acasă. Toţi se întorc acasă, din acest moment, toţi bărbaţii şi femeile (din aceste efective). Problema este că a lăsat descoperite efectivele aliaţilor care aveau trupe în zonă - ţări membre şi ele în NATO - creându-le o situaţie de vulnerabilitate imediate. Gestul nu a reprezentat numai o problemă pentru francezi, germani sau britanici care au trebuit să-şi retragă imediat contingentele din nord-estul sirian, dar şi pe responsabilii militari şi politici americani, astfel încât Trump a părut că se răzgândeşte şi, drept urmare, trimite din nou în zona respectivă un contingent care să asigure securizarea câmpurilor petroliere. Astfel că, în ciuda promisiunii iniţiale, efectivele americane din Siria nu au fost reduse decât cu 40%.

Acum, după acest Summit de la Londra, ce s-a schimbat?

Cred că apare o nouă dimensiune a discuţiei şi care, la limită, ar putea să deschidă o nouă perspectivă de acţiune directă în teren a unora dintre aliaţii din NATO, fie direct în cadrul unei eventuale misiuni aprobate de Consiliul de Securitate (perspectivă fparte greu de imaginat), fie sub forma unei noi coaliţii în care americanii să participe, dar la un nivel redus de forţe. Sau, la limită, înlocuind sau completând la un moment dat prezenţa americană.

Perspectiva este chiar posibilă deoarece în acest sens ar putea fi interpretate spusele lui Mark Esper, Secretarul de Stat al Apărării, în cadrul unui interviu dat pentru Reuters în avionul care-l aducea de la întâlnirea de la Londra, confirmând retragerea totală a americanilor din NE Siriei. A lăsat să se înţeleagă că, de acum înainte numărul soldaţilor americani în Siria ar putea rămâne “relativ stabil”, adică în jur de 600. Nu a înlăturat posibilitatea ca acest număr să fie redus în continuare în cazul în care aliaţii europeni ar veni în Siria să ia parte la desfăşurarea misiunilor:

Din nou, coaliţia discută mult pe acest subiect. Am putea vedea anumiţi aliaţi că vin să propună trupe...Dacă un aliat, o ţară din NATO, ar decide să ne trimită 50 de oameni, aş putea avea posibilitatea de a retrage 50 de oameni din efectivele mele”.

Extrem de interesant şi deschizător de perspective cu totul şi cu totul noi. Doar viitorul ne va demonstra dacă afirmaţiile astea sunt:

  1. un fel de wishfull thinking care să compenseze tensiunile trecute şi prezente pe tema Siria şi relaţia cu partenerii în condiţiile în care controlul teritoriului şi inţiativa operativă sunt cedate de multişor trioului Turcia-Rusia-Iran
  2. constituie o sugestie adresată europenilor de a prelua ei această iniţiativă piedută de americani şi de a intra efectiv în zonă cu efective care să permită nu numai operaţiuni speciale, ci implantare pe termen lung pentru securizare de obiective stratetegice
  3. o iniţiativă diplomatico-militară care să arate tuturor (şi în primul rând aliaţilor) care este valoarea actuală a puterii militare ce poate să fie desfăşurată de europeni în situaţii de criză sau de conflict la mare distanţă de casă, implicând posibile operaţiuni de transport riscante în teritoriu ostil
  4. este un anunţ care sintetizează discuţii avute deja cu anumite state membre NATO (căci doar la ele s-a referit Esper în enunţul său) care ar fi fost deja consultate asupra eventualei intenţii de a participa la o coaliţie care să grupeze anume state aliate.
  5. un preambul la un viitor model de cooperare efectivă în teren între SUA şi UE pentru misiuni “în afara spaţiului de răspundere directă”, dar esenţiale pentru securitatea euro-atlantică.

Toate posibilităţile au câteva argumente logice de sprijin, singura chestiune ciudată fiind numărul foarte mic de trupe (600) evocat, asta ştiindu-se deja care ar fi necesarul minimal pentru operaţiuni complexe de impunere a păcii într-un singur oraş, cu atât mai mult în cazul unei zone conflictuale cum ar fi cea din NE Siriei.

Mi se pare deosebit de important modul în care liderii politici şi militari se vor raporta la această mişcare, poate una care să definească un nou mod de înţelegere a realităţilor explodate şi cumplit de periculoase din Orientul Apropiat şi mult dincolo de el, posibil de calmat dacă se va vedea vreodată o coalizare reală şi de substanţă între o misiune de cooperare comprehensivă în care să fie antrenate de pe ambele ţărmuri ale spaţiului euro-atlantic. O misiune de stabilizare într-atât de semnificativă, încât să poată demonstra că marile declaraţii din documentele solemne sunt dublate de realitatea cooperării şi deschiderilor strategice.

Dacă este sau va fi posibil, atunci mai există speranţă.