După Afganistan şi Siria, SUA pot pierde şi Irakul?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Este posibil, asta pe măsură ce se conturează un scenariu absolut similar celor care s-au petrecut în toate ţările în care s-a încercat o formă oarecare a „primăverii arabe“, eşecul lor aducând fie haos generalizat ca în Libia, fie revenirea, ca în Egipt, la o conducere militară pură şi dură care, din primul moment, a redeschis porţile mai vechii colaborări cu Rusia.

Atunci a început să se contureze, în replică, un alt scenariu, cel condus de Rusia dar în care, ca element de noutate, Moscova a înţeles că trebuie să-şi aducă aliaţi, repartizându-le părţi din câştiguri pe măsură ce sunt atinse etape ale obiectivului final care este, absolut evident, o refacere completă a echilibrelor economice, politice şi militare din zonă.

Din această perspectivă, Afganistanul a contat ca element simbolic deoarece o înfrângere a trupelor americane şi ale tuturor puterilor occidentale prezente cu efective în operaţiunea care durează aolo de 18 ani, a transmis un mesaj că se deschide practic o perspectivă cu totul nouă şi în care puteri cu interese până atunci diferite sau chiar opuse (Rusia, China, Pakistan, Iran, Turcia plus statele musulmane proxime foste republici sovietice) pot să găsească o serie de domenii de colaborare într-atât de bănoase încât să le îndemne la convieţuire oarecum paşnică.

În primul rând, înainte de orice, „găselniţa“ ideologică a fost ideea cooperării pe un proiect vizibil, tangibil şi în construcţie pe bani chinezi: Noul Drum al Mătăsii securizat cu participarea Rusiei şi garantând accesul la Mediterană şi Golful Persic pentru toate tipurile de transporturi. Sigur, în principal energetice dar, evidenţa spune că nu numai despre asta va fi vorba. Iată proiectul acestei construcţii:

Imagine indisponibilă

Ruşii şi chinezii nu au inovat nimic, numai au citit cărţile necesare şi au venit cu versiunea modernă a principiului cuceririi romane care spunea că, înainte de toate, se construiau drumuri pe care să circule trupele şi să fie mai apoi aduse bunuri spre metropolă. Şi avem acum consolidarea zonei cerute de Turcia în nord-estul Siriei este parte din scenariul care arată, sau care ambiţia să arate, cine stăpâneşte căile de acces şi cine, în consecinţă, se aşează pe fotoliile lăsate libere de americani în toate punctele strategice esenţiale din Orientul Mijlociu. Iar în Irak, desfăşurarea evenimentelor ne prezintă un tablou care combină elementele principale ale scenariului din Egipt cu cel din Siria.

Să vedem cum.

Într-o mişcare neaşteptată, pe 6 septembrie, guvernul de la Bagdad anunţă că, brusc, a găsit banii necesari are brusc banii pentru a promite 17 măsuri de urgenţă printre care mărirea cuantumului ajutoarelor pentru familiile care se confruntă cu greutăţi financiare, construirea a 100.000 de locuinţe, ajutoare sociale mărite pentru tinerii aflaţi în şomaj, programe de formare profesională etc. Şi revolta se încheie la fel de brusc cum a început.

Pe 7 octombrie, soseşte la Bagdad Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe în fruntea unei delegaţii alcătuite din diplomaţi, reprezentanţi ai unor mari companii din sectoare petrolier şi electricitate şi numeroşi investitori. Ministrul irakian de Externe Ahmad al-Sahaf a spus că temele de discuţie au fost cooperarea economică, lupta antiteroristă şi „dosarul sirian, iar „Lavrov a mulţumit Irakului pentru a fi jucat un rol major în lupta împotriva terorismului şi a reamintit eforturile Moscovei pentru a susţine Irakul în domeniile securităţii, luptei anti-teroriste, al petrolului, energiei şi în alte sectoare ale economiei“.

Imagine indisponibilă

Poate că se leagă, dar nici măcar asta nu este un element care să fie profund semnificativ, căci adevăratele mize sunt altele, cum spuneam în domeniul drumurilor strategice. Şi marea lovitură, de data asta reverberând un semnal privind “rutele de trecere“ este redeschiderea, după 5 ani, a postului de frontieră între al-Quaim (Irak) şi Buakmal (Siria) vitală pentru iranieni deoarece este situat în plină zonă sub controlul miliţiilor pro-iraniene care, împreună cu Gardienii Revoluţiei, au acolo baze importante, ţinte în trecut ale aviaţiei israeliene care a încercat să ţină închisă această cale terestră. Astfel, în acest moment, este realizat marele obiectiv al Teheranului de a avea o legătură directă cu Mediterana, permiţându-i să conturneze în continuare sancţiunile economice americane.

Imagine indisponibilă

În fundal, exact ca în cazul Turciei sau al Siriei,  există marea ofertă de securitate a Rusiei şi care s-a dovedit un game changer în securitatea regională: discuţia privind sistemele S 400. Iar americanii au primit extrem de  prost anunţul că, la începutul lunii mai, Hakim al-Zmeli, preşedinbtele Comisiei pentru securitate şi apărare din Parlamentul irakian, a anunţat oficial că ţara sa negociază cu Rusia cumpărarea acestor sisteme, asta după ce se semnase cu Moscova un contract în valoare de 1 miliard $ pentru achiziţionarea de vehicule blindate şi altul de 4 miliarde $ pentru avioane militare. Ştire care a ajuns la Washington în acelaşi moment în care se consemna anunţul făcut de Serghei Chermezov, preşedintele companiei ruse Rostec, că Rusia e gata să vândă Turciei Avioane Suhoi S-57 cu condiţa ca turcii să renunţe la proiectul F-35. Şi pentru a vă da tabloul complet, tot în mai, curioasă coincidenţă, comandantul apărării anti-aeriene irakiene face o vizită în Iran unde se întâlneşte cu generalul Ali Hajidaeh, comandantul Forţei aerospaţiale a Gardienilor Revoluţiei. acesta din urmă declară că unitatea pe care o comandă „este gata să transfere părţii irakiene din experienţa sa în materie de fabicare a radarelor, a centrelor de comandă şi control, a sistemelor de rachete sol-aer şi echipamentelor de luptă electronică“. Mai mult chiar - şi de aici lucrurile chiar devin foarte interesante, cele două părţi au decis să acţioneze pentru realizarea unui sistem comun integrat de apărare anti-aeriană, ceea ce ar permite ca rachetele anti-rachetă iraniene să fie integrate în sistemul irakian de apărare, adică, în clar, posibilitatea ca Iranul să exporte în Irak rachetele tip S-300 de fabricaţie proprie.

Avantajele militare par să se contureze: Rusia cu o extensie a spaţiului de securitate deja asigurat în Siria, Turcia încheind „problema terorismului“ şi asigurându-şi o „buffer-zone“, marele său câştig după participarea la operaţiunile din Siria, iar Iranul având acum o perspectivă clară pentru integrarea în proiectul Noului Drum al Mătăsii, securizându-şi astfel noi linii de livrare pentru producţia petrolieră.

Şi Irakul? Un început de răspuns geo-politic relevant îl dă vizita la fine de septembrie a primului ministru irakian Abdel abdel Mehdi la Beijing unde s-a întâlnit cu omologul său Li Kekianng care a transmis că ţara sa doreşte să coopereze cu Irakul  pentru a proteja investiţia Noul Drum al Mătăsii şi planul de reconstrucţie a Irakului, pentru a menţine un parteneriat energetic stabil şi pe termen lung şi construcţia de infrastructuri.

Şi americanii ce au de zis? Este adevărat că mai au încă 7 baze cu un total de 5000 de luptători din forţele speciale, cam tot atât cât aveau şi Siria înainte de decizia retragerii masive. Dar marea lor certitudine în zonă era dată, asigurată şi garantată de aliaţii kurzi aflaţi în cea mai importantă zonă strategică de contact:

Imagine indisponibilă

Din acest moment, cred că nu mai există vreun planificator militar american care să speră că trupele kurde vor mai fi scut de folosit în linia întâi şi , vor căuta sprijin în altă parte (aşa cum o fac deja, după ce relatează unele surse din zonă). Plus că, fiind sub atac lansat de Ankara căreia puţin îi pasă de avertismentele americane, kurzii mai au parte şi de o umilinţa suplimentară de la Washington. Căci iată ce spune despre ei preşedintele Trump, lecţie bine de auzit de toată lumea:

Ei nu ne-au ajutat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Spre exemplu, nu ne-au ajutat în Normandia... Am cheltuit enorm de mulţi bani livrând Kurzilor muniţii, arme sau fonduri financiar. Astea fiind spuse, îi iubim pe kurzi.

Şi, în acest context deschis personal prin deciziile greu de înţeles ale preşedintelui american, apare ca fiind credibilă perspectiva unui alt abandon de spaţiu strategic. Dacă într-adevăr aşa vor sta lucrurile şi americanii rămân fixaţi în abordarea “retragere strategică“, vom vedea evoluţii surprinzătoare. Şi nu numai în Irak. Aici poate fi începutul a altceva, planul de schimb la viziunea americană a Noului Mare Orient Apropiat din care, cel puţin până acum, s-a cam ales praful.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite