Două „poveşti“ de securitate ale Chinei în batălia naraţiunilor strategice pentru Afganistan
0
Despre retragerea Statelor Unite ale Americii din Afganistan se va mai vorbi mult timp de acum încolo. În funcţie de tabăra din care fac parte, politicienii vor căuta fie alibiuri, fie ţapi ispăşitori pentru operaţiunea păstorită de administraţia Biden.
În funcţie de propriul grad de obiectivitate şi de pricepere academică, experţii în relaţii internaţionale vor propune unghiuri de vedere diferite asupra unei plecări care n-a fost tocmai un briliant strategic. Dacă derularea retragerii din Afganistan poate fi criticată din diferite raţiuni, alegerea retragerii nu a constituit o surpriză. Şi nu pentru că fusese parafată de preşedintele Trump. Ci pentru că face parte dintr-o logică izolaţionistă reactivată la Casa Albă de predecesorul lui Donald Trump.
Preşedintele Obama câştiga cursa pentru Casa Albă din 2008 cu o agendă dominată de probleme de politică externă. El promitea cetăţenilor americani nu doar retragerea din războiul rău – războiul din Irak –, ci şi din cel bun (legitim) – războiul din Afganistan. Lovit de criza financiară din 2008, publicul nu mai înţelegea de ce cu taxele contribuabilului american se construiau şcoli în Kabul şi în Bagdad, dar nu şi în Detroit sau în Chicago. Atentă la starea de spirit a publicului american, administraţia Obama a ales o atitudine fie puţin intervenţionistă – Libia 2011 – fie complet neintervenţionistă – Siria 2013. Iată deci că „izolaţionistul” Trump fusese anunţat de deja „izolaţionistul“ Obama, care dorea să se despartă de „unilateralistul” Bush.
Ca atare, componenta „izolaţionistă” a doctrinei Biden nu e deloc o surpriză, mai ales într-un context pandemic în care China s-a străduit să-şi etaleze „excepţionalismul” medical. Despre modul în care s-a derulat retragerea americană din Afganistan vor discuta nu numai prietenii Statelor Unite, ci mai ales neprietenii. Bătălia pentru Afganistan, dar şi aceea pentru influenţă regională şi globală va continua. Şi se va desfăşura mai ales la nivelul naraţiunilor strategice. Prin aceste instrumente de manipulare, mai multe regimuri politice vor încerca să compromită imaginea Statelor Unite simultan cu promovarea propriilor atribute civilizaţionale şi a propriilor interese strategice. Că se întâmplă asta nu e nicio surpriză pentru oricine are o minimă expertiză în zona studiilor de securitate. Important e să înţelegem cum state ca China sau Federaţia Rusă accentuează stângăciile strategice ale Washingtonului pentru a-şi masca propriile vulnerabilităţi sistemice.
Discutăm despre China în acest text şi despre modul în care Beijingul utilizează naraţiuni şi reprezentări strategice pentru a spori vulnerabilitatea percepută a Statelor Unite în zona Asiei de Sud-Est şi, simultan, pentru a promova „socialismul cu inserţii chinezeşti”. Chiar dacă China pare departe pentru publicul din România, ea este mult mai aproape în realitate. În cadrul unui demers fără precedent, administraţia Xi Jinping a iniţiat o serie de investiţii strategice nu numai în statele occidentale, ci şi în statele din sudul şi din estul Uniunii Europene. Unii experţi în studii de securitate argumentează că economic statecraftul – investiţii economice cu obiectiv politic – promovat de China va diviza Uniunea Europeană, exploatând diferenţele politice şi de dezvoltare dintre Vest, Sud şi Est. Alte voci diminuează impactul strategic al Chinei şi susţin că problemele structurale ale Uniunii Europene încă pot fi rezolvate de la Bruxelles şi prin cooperarea statelor membre. Pe scurt, inserţia strategică a Chinei în Uniunea Europeană este mai profundă decât pare la prima vedere.
Coşul de naraţiuni al Chinei
Niciun sistem politic nu este perfect. Însă unele sunt de departe mai prietenoase decât altele atunci când vine vorba despre promovarea libertăţii şi prosperităţii majorităţii cetăţenilor. Iar din acest punct de vedere democraţia liberală, în pofida inegalităţii sociale alarmante – cu efecte politice - promovată de la jumătatea anilor ’80 încoace, este superioară „prosperităţii fără democratizare” practicată de China.
Că lucrurile stau aşa ne-o demonstrează, printre altele, numărul cetăţenilor chinezi care vor să se stabilească în Statele Unite, care întrece semnificativ numărul cetăţenilor americani care vor să se stabilească în China. Naraţiunile strategice promovate de Beijing reliefează virtuţile politice, sociale şi economice ale „socialismului cu inserţii chinezeşti”. Asta nu e deloc surprinzător, având în vedere că cei mai mulţi bucătari – dar nu şi cei mai buni - îşi laudă singuri bucatele. În esenţă, naraţiunile strategice sunt „traduceri” ale evenimentelor de politică internă şi internaţională pe care statele le elaborează în raport cu propriile interese. Naraţiunile strategice nu sunt despre fapte ci despre înţelesurile acestor fapte.
Pentru a le atribui faptelor înţelesurile pe care le doresc, statele accesează identităţile colective şi emoţiile cetăţenilor. Naraţiunile provoacă deci răspunsuri emoţionale şi mai puţin raţionale faţă de diferite politici publice. În felul acesta, statele caută să ralieze cetăţenii la propriile acţiuni de politică internă şi externă. Când sunt eficiente, adică atunci când ţin cont de experienţa directă a cetăţenilor şi de profilul ideologic al publicului, naraţiunile credibilizează un stat şi decredibilizează un altul. Cu o definiţie simplificată, naraţiunile strategice sunt poveşti de adormit adulţii. Dar spre deosebire de poveştile de adormit copiii, care sunt – în cele mai multe cazuri – benigne, poveştile de adormit adulţii au efecte politice şi strategice atunci când sunt ticluite corect. Adevărul nu este niciodată la mijloc în cazul naraţiunilor strategice, care construiesc în permanenţă inamici interni şi externi printr-o retorică populistă.
Despre retragerea Statelor Unite ale Americii din Afganistan, China a ventilat mai multe mesaje şi naraţiuni strategice. Trebuie spus că naraţiunile la care mă refer ca fiind ale Chinei sunt construite de fapt de Partidul Comunist Chinez (PCC) în acord cu propriul „adevăr”. Ei bine, acest „adevăr” al PCC este prezentat atât publicului extern cât şi publicului intern prin intermediul unui pachet de naraţiuni. Pentru publicul extern, China se prezintă ca o ţară iubitoare de pace, care doreşte să contribuie la dezvoltarea durabilă şi la „comunitatea destinului comun” a umanităţii. Această naraţiune relativizează puternic democraţia liberală şi promovează socialismul cu inserţii chinezeşti, ca sistem de guvernare meritocratic – dar nu şi democratic, axat pe eficienţă şi deservit de tehnocraţi bine pregătiţi. Promovându-şi propriile competenţe civilizaţionale, China încearcă să-şi legitimize interesele proprii ca interese globale.
Naraţiunea armonioasă pe care Beijingul o promovează pentru publicul extern, face loc unei naraţiuni suveranist-belicoase atunci când vine vorba de publicul intern. Această naraţiune subliniază rolul imperialismului – atât occidental, cât şi oriental – în subdezvoltarea Chinei, cu accent preponderent pe aşa-numitul secol al umilinţei naţionale - perioada 1839-1949. Naraţiunea blamează inamicii externi pentru diferitele nerealizări politice şi economice ale Beijingului şi exonerează de orice răspundere elitele locale şi politicile publice eronate. Tot pentru publicul intern a fost manufacturată şi naraţiunea China Dream, una dintre semnăturile strategice ale administraţiei Xi Jinping. China Dream anunţă publicul din China – dar şi pe cel regional - că în anul 2049, adică la aniversarea centenarului PCC, China va fi nu numai modernă dar şi unită. Va încorpora, deci, şi Taiwanul.
Evident, din pachetul pentru publicul intern nu putea să lipsească naraţiunea despre rolul fundamental al PCC în modernizarea Chinei. Această naraţiune include şi o serie de elemente pe care Beijingul le consideră ca fiind ameninţătoare, cele mai multe dintre acestea fiind valori centrale ale democraţiei liberale. De reţinut, deci, dualitatea naraţiunilor strategice ale Beijingului: internaţionalist-pacifiste pentru publicul extern şi suveranist-belicoase pentru publicul intern.
China, un tigru civilizaţional in Afganistan?
Să vedem ce spune China – adică Partidul Comunist Chinez – despre retragerea americană din Afganistan. Prima naraţiune strategică, diseminată de un organ de presă important al PCC, zugrăveşte Statele Unite ca un „tigru de hârtie” care nu a reuşit edificarea unui stat în Afganistan. Simultan, Beijingul pretinde că va stabiliza Afganistanul, pe teritoriul căruia îşi va etala competenţele civilizaţionale. Va putea să facă China mai mult decât Statele Unite ale Americii în Afganistan? Timpul ne va da un răspuns la această interogaţie. Deocamdată însă, premisele nu sunt cele mai favorabile Beijingului. Să vedem de ce.
În primul rând, China este departe de a-şi fi civilizat propriul teritoriu, în pofida imaginilor spectaculoase – şi reale – cu infrastructura de secol XXI pe care le vedem la televizor sau pe internet. Din perspectiva calităţii vieţii, diferenţele dintre zona de coastă – partea de Est – şi zona centrală şi de vest a Chinei sunt majore. Dacă în marile oraşe din zona de coastă a Chinei, indicele dezvoltării umane este aproape similar cu cel din Portugalia, indicele dezvoltării umane din zona centrală şi de vest este similar cu cel din Namibia. Cu alte cuvinte, calitatea vieţii din provinciile centrale şi de vest ale Chinei este de câteva ori mai scăzută decât în est. Deşi blamează sistematic inegalitatea socială generată de ideile neoliberale, „socialismul cu inserţii chinezeşti” a produs în ultimele patru decenii aproape la fel de multă inegalitate ca şi capitalismul american.
Şi asta după ce la preluarea mandatului de către Deng Xiaoping, la jumătatea anilor ’70, inegalitatea socială din China era similară cu aceea din Suedia. Faptul că Beijingul nu a reuşit încă să refacă decalaje de dezvoltare de pe propriul teritoriu este cu atât mai surprinzător cu cât China are încă un sistem economic mixt. În cadrul căruia capitalul public deţine o proporţie de peste 30%. Această formă de capital e net întrecută de datoria publică în Statele Unite, Marea Britanie şi Italia. Cvasi-extincţia capitalului public din statele menţionate are efecte directe şi negative asupra intervenţiilor publice pentru conservarea mediului înconjurător, îmbunătăţirea educaţiei şi reducerea inegalităţii sociale. O economie mixtă care nu a rezolvat problemele de mai sus în raport cu marea majoritate a cetăţenilor chinezi, dar care a adâncit inegalitatea socială, transmite mai multe mesaje, printre care şi ineficienţa managementului politic şi chiar a sistemului de guvernare.
În al doilea rând, cel mai important proiect civilizaţional al Chinei din mandatul administraţiei Xi Jinping – Belt and Road Initiative – este marcat de o serie de confuzii conceptuale, ca să nu mai vorbesc de cele legate de finanţare şi implementare. Lansat în 2013, anvergura Belt and Road Initiative era stabilită în 2014. Iniţial, viza partea centrală şi de vest a Chinei, precum şi câteva state limitrofe. În 2015 includea Africa şi Europa, pentru ca în 2016 să vizeze întregul mapamond.
Dincolo de evidentele sale obiective strategice, interne şi externe, Belt and Road Initiative îşi propune să demonstreze excepţionalismul Chinei la scară internaţională. Deocamdată, confuziile conceptuale evidenţiază mai degrabă componenta populistă a acestuia şi mai puţin alonja sa civilizaţională şi capacitatea Chinei de a reconstrui lumea. În al treilea rând, China deja a apelat la tactica debt diplomacy atunci când s-a implicat în construirea de proiecte infrastructurale în alte state. Că nimic nu este gratis ne învaţă şi şcoala de gândire care legitimează forma dominantă a capitalismului occidental. Cu toate acestea, e o diferenţa notabilă între logica economică şi logica economic statecraft pe care o practică China. Pentru statele cu capacităţi administrative şi politice subdezvoltate, intervenţiile geoeconomice pe care Beijingul deja le-a practicat în Africa pot deveni o ameninţare de securitate.
Dacă va fi aplicat, ce va presupune în cazul Afganistanului principiul debt diplomacy? În fine, construcţia statalităţii în Afganistan e o chestiune complicată din raţiuni multiple. Ştim din istorie că centrele de putere majore sunt parcimonioase când vine vorba de construirea de state funcţionale. Principalul motiv? Diminuarea propriei influenţe strategice asupra unui teritoriu sau regiuni. Apoi, statele funcţionale se construiesc greu, de regulă pe parcursul mai multor secole. Cel puţin asta reiese din experienţa aşa-numitelor „state mari” ale contemporaneităţii. În plus, construcţia statală costă enorm. Iar acolo unde nu există o tradiţie statală, e foarte puţin probabil să apară un Leviathan despotic.
Ca să nu mai vorbim de un stat funcţional sau de un stat de drept. E de văzut, deci, care va fi succesul civilizaţional al Chinei în Afganistan. Deocamdată, premisele nu sunt dintre cele mai favorabile atât din raţiuni care ţin de propriul sistem de guvernare, dar şi din raţiuni strategice. Pănă acum, niciun centru de putere n-a fost atât de generos încât să conmstruiască un stat funcţional doar ca să-l predea „la cheie” localnicilor. Va fi China prima excepţie de la această regulă strategică nespusă?
Bătălia naraţiunilor strategice pentru Afganistan se mută în ... Taiwan
Caricatură din ziarul chinez de limbă engleză, Global Times ( în stânga este ilustrată preşedinta Taiwanului, Tsai Ing-wen, adeptă a independenţei faţă de China). Sursa aici.
O a doua naraţiune vehiculată de Beijing în legătură cu retragerea americană din Afganistan vizează presupusa incapacitate a Statelor Unite de a interveni în favoarea Taiwanului. Ce urmăreşte China prin amorsarea acestei naraţiuni?
În primul rând, accentuarea vulnerabilităţii percepute a Statelor Unite pe plan regional. În al doilea rând, China le transmite elitelor taiwaneze că securitatea Taipeiului depinde de Beijing, nu de Washington. În al treilea rând, prin diseminarea unor reprezentări de insecuritate de acest tip, China doreşte să creeze disensiune între elitele din Taiwan. Dar naraţiunea în discuţie nu e doar pentru publicul extern. Este şi pentru publicul intern. Iar acest aspect îl înţelegem prin conexarea acestei reprezentări de insecuritate cu naraţiunea „secolului umilinţei naţionale”. Aceasta este o poveste de securitate care vizează aşa numitele core interests sau interesele strategice nenegociabile ale Chinei. Secolul umilinţei naţionale este o naraţiune suveranistă prin care Beijingul decretează că Tibetul, insulele Senkaku din Marea Chinei de Est, precum şi Taiwanul, insulele Spratly şi reciful Scarborough din Marea Chinei de Sud aparţin de drept Chinei. Prin intermediul acestei naraţiuni, publicul din China este programat să creadă că Beijingul are drepturi istorice asupra acestor teritorii. Drept urmare, orice intervenţie – inclusiv militară – în legătură cu aceste teritorii este „tradusă” pentru publicul din China ca fiind nu numai legitimă, dar simultan şi defensivă.
Care este ideea centrală din spatele naraţiunii secolului umilinţei naţionale? E vorba de pretinsele drepturi istorice pe care China la are asupra Mării Chinei de Sud, inclusiv asupra Taiwanului, şi pe care o serie de puteri ,,imperialiste” nu le recunosc. Întrebarea e cât de legitimă este perspectiva Beijingului? În varianta ortodoxă asupra istoriei agreată de Partidul Comunist Chinez, Marea Chinei de Sud aparţine de drept Chinei în baza dreptului istoric. În călătoriile sale spre Oceanul Indian şi Africa din debutul secolului XV, amiralul Zheng He al dinastiei Ming, a trecut prin Marea Chinei de Sud. Ca atare, insulele de pe ruta amiralului revin de drept Chinei. Istoria pe care Partidul Comunist Chinez nu o recunoaşte spune altceva. Susţine că imediat după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, China nu cartografiase nici insulele din Marea Chinei de Sud şi nici pe acelea din Marea Chinei de Est.
E o perspectivă cât se poate de plauzibilă. Statele cu capacităţi administrative reduse au dificultăţi majore în a-şi „citi” propriul teritoriu, mai ales atunci când vine vorba de locuri greu accesibile şi aflate la distanţe mari de centrul politico-administrativ al statului. Din cauza acestor dificultăţi de cartografiere, în 1949 Beijingul utiliza pentru Marea Chinei de Sud nu numai hărţile marinei britanice, ci şi denumirile date de britanici insulelor din regiune. Dar adevărul istoric nu prea contează în faţa „adevărului” politic. Cu toate acestea, „adevărul” Partidului Comunist Chinez nu e deloc convingător pentru statele din Marea Chinei de Sud. Pentru Taiwan, Malaezia, Indonezia, Vietnam, Filipine şi Brunei, „drepturile istorice” clamate de China nu sunt deloc istorice. Sunt contrare dreptului internaţional al mărilor.
Ca atare, statele de mai sus percep ca agresive şi ilegale acţiunile Chinei de a construi insule artificiale cu destinaţie militară în Marea Chinei de Sud. Să nu uităm, de asemenea, că naraţiunea China Dream promite o Chină modernă, dar şi unită, în 2049, la împlinirea a unui secol de la înfiinţarea Partidului Comunist Chinez. Aşteptările publicului chinez, de modernizare şi unitate, sunt exploatate nu numai de naraţiunea despre efortul civilizaţional al Chinei în Afganistan ci şi de a doua. Care creează percepţia dependenţei de securitate a Taiwanului de China, simultan cu încercarea de a discredita infuenţa strategică a Statelor Unite în Marea Chinei de Sud.
Cât de eficiente sunt naraţiunile Beijingului? Sau, altfel spus, cine le „cumpără”? Un răspuns precis e imposibil de dat. Ştim însă cu certitudine două aspecte. China a construit naraţiuni atât pentru un public mai progresist – cel internaţional -, dar şi pentru publicul intern, mai degrabă conservator. Şi mai ştim că legitimitatea Particului Comunist Chinez e departe de a fi absolută. Pentru un număr semnificativ de cetăţeni chinezi – probabil câteva sute de milioane –, a căror calitate a vieţii e încă precară, discursul triumfalist al Beijingului nu e convingător. Fiindcă propaganda nu trece de experienţa personală. Doar o reinterpretează.
Articol de Lucian Dumitrescu, coordonatorul Grupului de Experţi LARICS.
Se încarcă comentariile...
