Abordarea solidă şi comprehensivă a sancţiunilor de către actuala administraţie americană - şi mai ales actualul Congres - a dus însă la efecte negative importante şi la costuri care definesc noul tip de instrument de război internaţional: războiul economic şi războiul comercial, purtat prin sancţiuni. În mod paradoxal, prin sistemul său drastic de sancţiuni, conservatorul Donald Trump validează un instrument liberal de constrângere şi determinare a respectării angajamentelor şi a dreptului internaţional: sancţiunile.

Efectele au fost majore pe câteva direcţii, şi ameninţă să se accentueze şi mai mult în perioada imediat următoare. Şi iată că ele se văd în prăbuşiri ale monedelor, în căderi ale burselor (acolo unde există) şi în reducerea drastică a investiţiilor externe, se traduc şi în probleme economice majore, cu efecte la nivel social în statele vizate. Şi ţintite la nivelul oligarhilor, personalităţilor politice şi a liderilor implicaţi în acte de încălcare a dreptului internaţional.

De văzut însă dacă nu cumva, joaca de-a sancţiunile riguroase nu are şi un efect secundar major. Nu e doar un instrument de reglare a diferenţelor într-o formă de război neletal, eventual economic, şi joaca de-a ucenicul vrăjitor ar putea genera o nouă criză economică globală. Întorcându-se, astfel, chiar împotriva celui care a generat supra-utilizarea unui asemenea instrument.

Victimele lui Donald Trump în războiul economic şi al sancţiunilor: Rusia, Turcia, Iran

Donald Trump a venit la conducerea SUA cu o ţintă clară din campanie: reechilibrarea deficitelor comerciale cu terţi actori şi ieşirea din acordurile de liber schimb care le-au generat. Într-adevăr, SUA avea deficite comerciale cu majoritatea actorilor internaţionali şi asta îi crea o problemă majoră de lipsă de locuri de muncă şi creşterea constantă a datoriei. De aceea, Trump a vrut să acţioneze în varianta clasică de echilibrare a balanţei comerciale pe baza introducerii taxelor la diferiţii parteneri comerciali.

Problema majoră a unui asemenea procedeu a fost că principalii parteneri ai săi, în afară de China - un rival declarat, erau partenerii săi: statele europene, Australia, Canada, Coreea de Sud, Japonia etc. Aliaţi şi parteneri strategici. Aici, naraţiunea sa era sensibil diferită, şi viza investiţia americană în securitatea şi apărarea acestor state care foloseau propriile resurse pentru dezvoltare economică şi competiţie comercială cu SUA. De aici şi discursul său la summitul NATO, unde nu întâmplător ţinta a fost Nord Stream şi competiţia incorectă cu gazul rus, favorizat de către Germania. Până de curând, SUA nu exporta gaz natural lichefiat, provenit din gaz de şist, ca să fie o competiţie pentru gazul rusesc, azi se adaugă şi problema agresivităţii Rusiei şi înarmării sale pe baza resurselor obţinute din produse energetice.

Dacă aici, pe baza parteneriatelor, relaţiile s-au dus spre o negociere cu partenerii săi, inclusiv UE – după vizita lui Jean Claude Juncker la Washington, care a relansat discuţii despre un posibil TTIP (acord de comerţ şi investiţii transatlantic), dar fără excepţii, cu piaţă cu adevărat liberă – cu China războiul comercial pare să se prefigureze cât se poate de pregnant, aşa cum se prefigurează cu Rusia asupra furnizării de gaze pentru piaţa europeană. În schimb, această abordare s-a mai dezvoltat într-o altă direcţie, sancţiunile economice.

Că a fost sau nu premeditat, războiul economic şi comercial al SUA purtat prin sancţiuni pare să-şi atingă ţintele.

Primul care a demonstrat probleme majore de adaptare a fost Iranul. Din decembrie 2017 până astăzi, cu un vârf în iunie 2018, manifestaţiile publice au atins oraşe diverse în teritoriu, apoi Teheranul, mai nou chiar Bazarul din Teheran, centrul comerţului şi sursa revoluţionară în regiune, din 1979 până astăzi. A atins clasa de mijloc, micii comercianţi care au închis magazinele pentru a protesta la dublarea valorii dolarului din 2013 şi la creşterea dramatică a şomajului şi a costurilor generale, după ieşirea SUA din Acordul nuclear cu Iranul şi mai ales pe seama aventurilor iraniene în tot Orientul Mijlociu, Siria cu precădere, în războaie de factură hegemonică şi implicare în dominaţia regiunii pe criterii sectare.

Apoi Rusia a luat cea mai puternică lovitură, după ultimele sancţiuni anunţate de SUA privind ingerinţa în alegerile americane şi cazul Skripal. E vorba, din nou, despre sancţiunile Trezoreriei şi de cele votate în Congres, inclusiv a celor ce vizează oligarhii lui Putin şi populaţia. Cu resursele din fondul de stabilizare epuizate, cu aventurile militariste în Crimeea, Donas, Siria şi aiurea prin lume finanţate excesiv, Rusia lui Putin a văzut prăbuşirea monedei şi a bursei de valori, mai ales acţiunile de la băncile sancţionate, dar şi o creştere a nemulţumirii populaţiei pentru Legea Pensiilor, necesară reechilibrării bugetului, şi a nemulţumirii grupului din jurul lui Putin pentru efectele politicii sale externe, aventuriste şi militariste. La Moscova se fac paralele cu criza rublei de acum 20 de ani, la 17 august 1998, comparată cu căderea lui 10 august 2018.

În ultima săptămână, după anunţul sancţiunilor la adresa ministrului de Interne şi al Justiţiei privind arestarea pastorului Bronson şi reţinerea sa acum în arest la domiciliu, Turcia trece printr-o perioadă critică. Nu-i vorba, şi pe fondul lipsei reformelor economice interne, dar şi pe fondul prezenţei a 3,5 milioane de refugiaţi şi a măsurilor dure asupra unor categorii de populaţie, fapt ce a îndepărtat investitorii sau i-a făcut extrem de reticenţi după realegerea lui Erdogan Preşedinte cu puteri excepţionale. Lira s-a prăbuşit dramatic, bursele au luat foc, iar criza economică se apropie de explozie. De aici şi apelurile dramatice ale Preşedintelui Erdogan de a schimba dolari, acum de a vinde aur de acasă pentru a susţine lira turcească.

Iată, deci, un nou tip de război care şi-a conturat efectele dezastruoase şi influenţa şi care excede impactul unei campanii militare costisitoare şi cu mulţi morţi, Chiar dacă războiul cibernetic şi cel informaţional rămân cele cu efectele perverse cele mai costisitoare, că a fost sau nu premeditat, războiul economic şi comercial al SUA purtat prin sancţiuni pare să-şi atingă ţintele. E adevărat, în unele cazuri în contexte concrete, de slăbiciune cronică şi lipsă de rezilienţă a economiilor vizate.


FOTO Arhivă

Iranul în criză economică, zguduit de proteste şi cu contestarea zgomotoasă a politicii externe

Iranul a intrat în tangaj puternic după prăbuşirea economică, proteste repetate şi mai ales ieşirea SUA din Acordul nuclear. Protestele începuseră încă din decembrie 2017-ianuarie 2018 din raţiuni economice, după ce şomajul atinsese în unele regiuni procentul de 60% la tineri. În aprilie a.c, rialul a pierdut 20 de procente în doar două săptămâni faţă de dolarul american. La 9 aprilie a.c., Guvernul de la Teheran a anunţat eliminarea diferenţei dintre cele două cursuri valutare, fiind stabilit un curs unic de schimb, de 42.000 de riali / dolar, însă valoarea dolarului a ajuns imediat, la negru, la 60.000 de riali în centrul Teheranului şi a cunoscut un nou minim istoric la 25 iunie a.c., când un dolar american era cotat la 87.000 de riali, sărind într-o singură şi de la 75.500 riali pe dolar. Mass-media iraniană a anunţat chiar o valoare de 90.000 de riali pentru un dolar american pe piaţa neagră iraniană.

Protestele din Iran evidenţiază un aspect interesant: în decembrie 2017-ianuarie 2018 nu a fost multă lume în stradă în capitala Teheran, acestea fiind mai degrabă prezente într-un număr mare de alte oraşe - Mashhad, Neyshabour, Kashan, Kerman, Kermanshah, Kashmar, Rasht, Esfahan, Arak, Bandar Abbas, Ardabil, Qazvin, Hamedan, Sari, Babol, Amol, Shahinshahr, Shahrekord, Shiraz, Khorramabad, Zanjan, Gorgan, Zahedan, Urmia, Dorud, Yazd şi Shahroud. În iunie-iulie, după ieşirea SUA din acordul nuclear şi introducerea de noi sancţiuni, protestele din capitala iraniană au fost cele mai mari din ultimii ani care au avut loc în Teheran şi au debutat într-o zonă care până acum a reprezentat o bază de sprijin pentru regimul Ayatollahilor, fiind vorba despre iranienii cu afaceri din Marele Bazar.

Potrivit autorităţilor, nimeni nu a fost arestat, o situaţie care relevă o diferenţă majoră cu ceea ce s-a întâmplat în perioada decembrie 2017-ianuarie 2018, când măsurile luate de autorităţile iraniene au lăsat în urmă aproximativ 20 de morţi, în timp ce numărul celor arestaţi s-ar fi ridicat la circa 3.700, cifră neconfirmată de autorităţile iraniene, care au indicat reţinerea a aproximativ 1.000 de persoane. De data aceasta, fiind vorba despre Bazar şi despre impactul economic în discuţie, poliţia a fost mult mai rezervată, chiar şi atunci când a fost vizat direct parlamentul de către protestatari.

Izbucnirea recentă de violenţă nu are drept motiv o situaţie temporară, ci lucruri profunde, resimţite de către populaţie şi care se vor amplifica în perioada următoare. Colapsul monedei iraniene este urmare a anunţului retragerii SUA din acordul nuclear, cu aplicare în august şi la 4 noiembrie, când toate acordurile petroliere trebuie să înceteze. Dacă China şi Turcia rămân încă legate de Iran, UE, Japonia, Coreea de Sud şi India s-au redirecţionat contractele petroliere către Arabia Saudită, în timp ce numeroase firme şi-au stopat afacerile în Iran. Giganţii industriali italieni, fabricile de maşini franţuzeşti, constructorii de fabrici petrochimice sud-coreeni ca şi companiile navale şi asiguratorii vaselor, ca şi reprezentanţii transportului naval, cu toţii şi-au anunţat retragerea de pe piaţa iraniană, în timp ce şi marile bănci îşi închid filialele şi afacerile cu Teheranul. Companiile aviatice Airbus şi Boeing nu mai pot livra către Iran Air deoarece au încetat licenţele de export americane, care au fost revocate cu aceeaşi ocazie.

E de văzut dacă regimul va accepta solicitarea SUA privind renegocierea acordului nuclear sau dacă va hotărî retragerea şi a Teheranului din acord, odată ce restul statelor europene, China şi Rusia nu pot asigura avantajele originare, vizate pentru economia iraniană.

Interesantă este şi reacţia protestatarilor în legătură cu efectele politicii  iraniene. Principala ţintă a părut, nu întâmplător, politica externă a regimului Ayatolahilor, respectiv aventurile din Siria, implicarea în Yemen şi susţinerile financiare şi cu arme în multe alte regiuni ale Orientului Mijlociu. Cu cât mai izolat a fost regimul, cu atât mai implicat în războaie şi destabilizări, dar mai ales război sectar sunniţi-şiiţi, acolo unde Iranul e principalul rival al Arabiei Saudite şi monarhiilor din Golf, cu ingerinţe inclusiv în Bahrein şi Qatar, dar şi cu eterna ţintă Israel.

E motivul pentru care protestatarii au cerut întreruperea susţinerii pentru regimul Al Assad, ba chiar şi pentru cauza Palestiniană. Scandările au vizat „Moarte Palestinei“, „Lăsaţi Siria, gândiţi-vă la noi“ şi „Nu pentru Gaza, nu pentru Liban, viaţa mea este în Iran“. O răbufnire care atribuie cel puţin în mod egal problemele SUA şi ieşirii din Acordul nuclear şi acţiunilor Iranului de susţinere a insurgenţelor şi a diferitelor organizaţii teroriste în Orientul Mijlociu.

Nu înseamnă că situaţia internă nu a fost vizată de protestatari, şi asta pentru a nu aluneca în propaganda ce vorbeşte despre o contestare a preşedintelui moderat în favoarea radicalilor religioşi: s-a strigat „Duşmanii noştri sunt aici, sunt Mullahii, ei au minţit că Statele Unite ne sunt duşmani“ precum şi „Moarte dictatorului!“, cu referire la Liderul Suprem Kamenei. Mai mult, cum destabilizarea continuă, ceea ce a pornit ca un protest generat de căderea monedei naţionale, Rialul – care a pierdut jumătate din valoare în ultimele luni, majoritatea după anunţul lui Donald Trump de la 8 mai, privind Acordul nuclear -, împotriva inflaţiei – care a sărit de 15% după o perioadă de calm, ba chiar deflaţie -, şi a şomajului, toate ar putea duce la revendicări radicale politice şi la cereri de schimbări a regimului. În orice caz, politica externă a fost contestată direct şi vehement de către protestatari.

E de văzut dacă regimul va accepta solicitarea SUA privind renegocierea acordului nuclear sau dacă va hotărî retragerea şi a Teheranului din acord, odată ce restul statelor europene, China şi Rusia nu pot asigura avantajele originare, vizate pentru economia iraniană. Forţarea politicii lui Trump este destinată capitulării Teheranului într-un număr de teme. Şi aici este vorba despre rezultatul sancţiunilor, o măsură liberală, cu impact major asupra unui stat, Iranul, într-un context complicat economic şi social. Dar modelul pare să se repete, principalul semnal fiind tot prăbuşirea monedei naţionale ca şi în cazul Rusiei sau a Turciei.


Recep Tayyip Erdogan Foto: EPA

Alertă: Criza economică în Turcia şi efectul de antrenare asupra Europei

Prăbuşirea lirei turceşti din ultimele zile, după ce a pierdut masiv 40% din valoare de la începutul anului, a fost determinată de sancţiunile introduse de Statele Unite, pentru deţinerea în arest la domiciliu a pastorului Andrew Brunson, acuzat de implicare în lovitura de stat din 15 iulie 2016 şi folosit ca monedă de schimb pentru trimiterea la Ankara a lui Fetullah Gulen, clericul ce trăieşte în SUA şi care ar fi orchestrat acţiunea de înlăturare a lui Recep Tayyip Erdogan prin lovitură militară de stat. SUA a refuzat discuţia şi a anunţat vineri amplificarea sancţiunilor economice prin creşterea tarifelor strict pentru Turcia la exportul de oţel şi aluminiu către SUA. Rezultatul a fost dezastruos.

Lira turcească a pierdut 17% din valoare vineri, în raport cu dolarul, ridicând semne mari de întrebare asupra relaţiilor dintre cele două state membre NATO, în contextul în care Ankara şi preşedintele Erdogan nu a vrut să crească dobânzile pentru a reechilibra situaţia. Preşedintele Turciei a dispărut din orice tip de discurs, deşi ieşea zilnic, apoi a emis un comunicat şi anunţuri similare cu cele din urmă cu câteva luni, chiar în campania electorală. Atunci cerea turcilor să fie patrioţi şi să vândă dolarii de acasă pe lire, pentru a menţine cursul, acum deja e vorba despre aurul de acasă al turcilor. „Nu uitaţi: dacă ei au dolari, noi avem poporul nostru, justiţia şi pe Dumnezeu. O să ieşim din războiul economic cu succes“, a anunţat rituos preşedintele proaspăt ales al Turciei, cu noile atribuţii întărite.

Retorica nu a calmat însă pieţele, din contra, investitorii sunt tot mai nemulţumiţi de situaţia internă financiară şi mai ales de inflaţia ridicată, ajunsă la 15% în luna iulie, fără ca dobânzile să urmeze, pentru a calma nervozitatea pieţelor. Deşi Banca Naţională a susţinut abordarea politică a preşedintelui, azi ar trebui să intervină de urgenţă şi în forţă. Mai mult, nu mai e suficient jocul din ratele dobânzilor, deoarece economia fragilă a Turciei necesită reforme majore de ceva timp şi acestea au întârziat din raţiuni electorale. Azi ar trebui aplicate urgent, dar într-o situaţia mai rea şi cu o lipsă cronică de încredere a investitorilor.

Deja sunt modificări majore în prognozele economice oficiale de creştere. Acum, Guvernul vorbeşte despre o creştere aşteptată de doar 4% faţă de 5,5% pentru anul în curs, dar în lipsa unor formule de reforme majore şi a recâştigării încrederii investitorilor străini şi a relansării investiţiilor, perspectivele nu sunt deloc cele anunţate, din contra. O recesiune se anunţă deja, în orice caz rezultate complet neaşteptate şi care au introdus o nervozitate majoră în pieţe.

Donald Trump a anunţat vineri pe Twitter că a autorizat dublarea taxelor la aluminu la 20% şi la oţel, cu 50% pentru Turcia. El a recunoscut că relaţia cu Turcia nu e bună în acest moment.

Şi în acest caz, e vorba despre o acţiune de tip liberal, sancţiunile economice, care are efecte majore asupra unui stat cu economie fragilă, prins într-un context nefavorabil. Într-adevăr, problemele economice ale Turciei şi căderea lirei datează de câteva luni bune, dar lovitura introdusă de SUA, în actualul context, are un efect multiplicativ major, care se resimte azi. Iar condiţionalităţile sunt unele de natură politică. Nu există încă o conştientizare publică a situaţiei, dar odată ce omul de rând va realiza că presiunea SUA vine pe o temă precum eliberarea Pastorului Brunson şi evitarea de a-l ţine ostatic pentru a-l recupera pe Gulen, presiunea din stradă ameninţă să crească puternic, pe seama perceperii ca nerelevante sau ca rezultat al excesului de orgoliu sau de ambiţie a preşedintelui Erdogan a situaţiei curente, lesne de rezolvat prin eliberarea pastorului şi renunţarea la pretenţiile vizându-l pe Gulen.

Fireşte că mai este un pariu important: măsura în care populaţia turcă s-ar ralia lui Erdogan şi chiar ar sprijini moneda turcă cu propriile rezerve de dolari şi aur. E puţin probabil, dar e un răspuns de aşteptat şi de discutat. Probabil că el va modela şi va modera dorinţa preşedintelui Erdogan de a lupta contra SUA pentru a-şi apăra moneda. Donald Trump a anunţat vineri pe Twitter că a autorizat dublarea taxelor la aluminu la 20% şi la oţel, cu 50% pentru Turcia. El a recunoscut că relaţia cu Turcia nu e bună în acest moment. Nu există un termen, nici date concrete privind acţiunile administraţiei, dar a fost de ajuns pentru a genera efectul.

Interesant este însă că această criză a Turciei ar putea să fie exportată la nivelul UE. Problema majoră este gradul de expunere al băncilor europene, cu precădere cele spaniole, italiene, franceze şi chiar germane. E vorba despre împrumuturi de 150 miliarde de dolari, acordate diferitelor companii occidentale, investitori în Turcia, firmelor turceşti sau direct băncilor de stat sau statului turc de către băncile europene. Preocuparea Băncii Centrale Europene au fost anunţate de către Financial Times, dar nu au fost confirmată direct de către BCE.

De altfel, investitorii au început să-şi arate nervozitatea şi pe pieţele europene, acolo unde valoarea acţiunilor băncilor implicate cu credite pe piaţa turcă au scăzut în mod relevant vineri, odată cu anunţul preşedintelui Trump: Unicredit Italia a scăzut cu 5.6%, banca spaniolă BBVA şi-a văzut acţiunile scăzând cu 5.5% în ziua de vineri, la închiderea săptămânii, în timp ce banca franceză BNP Paribas a scăzut cu 4,3% la bursă, ca valoare a acţiunilor sale, iar Deutsche Bank cu 5,3% în aceeaşi zi. Asta în timp ce moneda europeană Euro a scăzut cu 0.9% în raport cu dolarul vineri.


Vladimir Putin FOTO EPA

Rusia, criză financiară ca acum 20 de ani: spectrul ameninţător al lui 17 august 1998 la 10 august 2018

Turbulenţe majore în Rusia au fost determinate de ultimele valuri de sancţiuni americane, şi asta înainte de intrarea în vigoare în noiembrie a sancţiunilor împotriva Iranului. Costurile cele mai importante se acumulează pe piaţa financiară, la nivelul economiei şi a impactului social major al reformei pensiilor, menită să echilibreze situaţia. Este vorba despre cea mai mare scădere a pieţelor de la anexarea Crimeei, în martie 2014, iar evoluţia probează că, financiar, Vladimir Putin nu se mai poate descurca atât de simplu cum a reuşit militar şi politic, şi că în ceea ce priveşte pieţele, experienţa sa de 18 ani, abordările sale grandomane şi ambiţiile de superputere nu ajută în acest caz.

Scăderea preţurilor la acţiuni a depăşit 8% din valoare şi a crescut substanţial costurile de împrumut pentru orice fel de credite. Rubla a pierdut peste 4% în raport cu dolarul într-o zi, iar preţul bonurilor de tezaur ale Rusiei a scăzut dramatic. Consumatorii şi companiile se vor împrumuta sensibil mai scump de astăzi. Rubla rusească îşi continuă devalorizarea. Mai mult, Fondul de Stabilizare din surplusul de bani pe petrol şi gaze, din anii 2008-2013 a fost sterilizat şi cheltuit şi numai intervenţia rezervei valutare a Băncii Naţionale a Rusiei a mai domolit prăbuşirea monedei naţionale.

Rusia plăteşte preţul confruntării cu Occidentul nu atât la nivel economic, dar la nivel financiar, iar economia se clatină puternic din lipsa finanţării şi a scăderii bruşte a valorii acţiunilor principalelor companii listate la bursă.

După prăbuşirea din 2015 şi 2016, economia rusă a avut o creştere modestă de 1,5% în 2017, cu precădere pe seama preţului petrolului. Noile runde de sancţiuni subminează însă această perspectivă economică şi câştigul pe seama preţului la petrol şi gaze şi a cantităţilor vândute. Sancţiunile ţintite pentru intervenţia în campania electorală a SUA, pentru implicarea în atacul cu substanţă militară de luptă în cazul Skripal, în Marea Britanie, vin să dubleze sancţiunile deja existente după anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei.

Mai mult, Rusia plăteşte şi preţul taxării suplimentare în SUA a aluminiului şi oţelului, o hotărâre general luată de către Preşedintele Donald Trump. În plus, se pare că e statul care va resimţi cel mai puternic impactul introducerii sancţiunilor americane asupra Iranului, fiind statul cel mai legat economic şi comercial şi cel mai expus prin mărfuri, contracte şi credite. E posibil să existe un câştig dacă va creşte valoarea barilului de petrol, în 4 noiembrie, după intrarea în vigoare a ultimelor sancţiuni împotriva Iranului, după retragerea SUA din Acordul nuclear, dar cum Arabia Saudită şi-a asumat compensarea cantităţilor de petrol necesare pieţei, iar marii actori ieşiţi din Iran au încheiat acorduri cu Ryad-ul, şi această creştere ar putea fi conjuncturală, pe termen scurt sau deloc.

Rusia plăteşte preţul confruntării cu Occidentul nu atât la nivel economic, dar la nivel financiar, iar economia se clatină puternic din lipsa finanţării şi a scăderii bruşte a valorii acţiunilor principalelor companii listate la bursă. Investitorii din întreaga lume au început să vândă masiv după ce s-au anunţat noi sancţiuni de către Departamentul de Stat în cazul ingerinţei în alegeri şi Skripal. Iar Vladimir Putin are şi probleme de natură economică şi socială, nu numai financiare, generate de valurile de sancţiuni: fondul de pensii trebuie echilibrat, iar încercarea sa de a promova creşterea vârstei de pensionare, respectiv egalarea vârstei de pensionare la bărbaţi şi la femei a generat o explozie de proteste, care curg şi astăzi.

Şi în acest caz, situaţia economică se răsfrânge asupra sprijinului pentru politica externă a Rusiei, vizibilă în ultimele sondaje de opinie ale Centrului Levada, relative la susţinerea publică pentru acţiunile din Ucraina, Siria sau a politicii externe a lui Putin în general, toate cu scoruri în scădere evidentă, uneori dramatică. Şi totul, obţinut prin banalele acţiuni ale politicilor liberale de sancţiuni, dar cu duritatea şi fermitatea administraţiei conservatoare a lui Donald Trump.