Donald dixit: Boris Johnson este Trump al Marii Britanii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Se spune că oamenii îl numesc «Britain Trump» şi oamenii zic că e un lucru bun. Asta înseamnă că acolo oamenii mă iubesc. Că asta este ceea ce vor. Şi de asta au ei nevoie“ - a afirmat preşedintele Trump imediat după anunţul victoriei lui Boris Johnson, desemnat acum de conservatorii britanici să conducă partidul conservator şi, în consecinţă, să o înlocuiască pe Theresa May în postul de prim-ministru.

Adăugând, pentru a completa tabloul perspectivei a ceea ce urmează să fie de acum Marea Britanie, că se aşteaptă ca Nigel Farage, celălalt favorit al său, să lucreze îndeaproape cu prim-ministrul, astfel încât, împreună, să realizeze „lucruri extraordinare“. Chiar dacă nimeni nu ştie încă ce va însemna asta, este clar în ce direcţie se vor îndrepta lucrurile. O descriere succintă dar pe care o văd ca o premoniţie a următoarelor evenimente este oferită de Newt Gingrich, fostul Speaker al Camerei Reprezentanţilor, care a spus şi el că Boris Johnson va fi „Donald Trump al Marii Britanii“ şi că „absolut toată lumea trebuie să-şi ataşeze centura de securitate şi să se pregătească pentru o călătorie nebunească... imaginaţi-vă că e Margaret Thatcher cu o coafură dezordonată...“.

Excelent, chiar fulgurant început pe scena politică internaţională pentru prim-ministrul britanic care nu are decât şansa de a evolua în umbra prietenoasă şi atotcuprinzătoare a preşedintelui american, de acum singura garanţie de supravieţuire a Marii Britanii în perspectiva uriaşului şoc economic pe care-l va reprezenta BREXIT-ul, cu diferenţe în ordinul de mărime în funcţie de prezenţa sau absenţa unui acord cu UE.

Imagine indisponibilă

Probleme de perspectivă imediată sunt enorme. În primul rând, Boris Johnson mai are la dispoziţie foarte, foarte puţin timp pentru a negocia schimbările promise la Acordul de ieşire din UE. Interesantă abordarea pe care o alege şi prin care, din nou, se încearcă punerea de presiune pe noii reprezentanţi ai instituţiilor europene: ar trebui să accepte propunerile sale căci, dacă nu, spune el, pe 31 octombrie, în fine, Marea Britanie va părăsi fără acord edificiul comunitar. Ce ar fi nou? Faptul că, de acum, cu Boris Johnson în faţă, europenii pot fi siguri că nu vor mai primi banii de compensaţii pe care-i aveau de încasat de la UK (între 45-55 miliarde euro), căci pare clar că britanicii vor accepta de astă dată sfatul prietenesc dat în acest sens de prietenul şi mentorul lor politic. Poate vă mai amintiţi că luna trecută, într-un interviu pentru Sunday Times, preşedintele Trump declara că recomandarea sa pentru britanici era ca Regatul Unit să părăsească UE fără acord dacă nu va obţine un răspuns favorabil la toate cererile sale şi nici să nu plătească factura de plecare prevăzută în Tratate: „Dacă nu veţi obţine acordul pe care-l doriţi, eu aş pleca. Şi dacă aş fi în locul vostru, n-aş plăti cei 50 de miliarde de dolari“.

Ce vor decide europenii? Bănuiesc că, din nou, vor ceda şi îşi vor călca toate promisiunile decise cu termene precise de execuţie, aşa cum figurau ele în comunicatele succesive ale Consiliilor Europene în care şefii de state şi guverne tot încercau „să dea o nouă şansă“ negocierilor cu guvernul condus de Theresa May care, de partea cealaltă a tranşeii, trăgea de timp în mod profesionist pentru a reuşi performanţa de a mai avea un grup politic în Parlamentul European la atâţia ani după ce ţara sa notificase decizia ireversibilă de plecare.

Cât timp poate să mai treacă? Tehnic, mult sau chiar foarte mult. În orice caz, instituţiile nu vor fi completate până la mijloc de septembrie (după ce vor fi numiţi şi confirmaţi definitiv în funcţie noii comisari europeni) şi va fi confirmată noua poziţie de negociere propusă de Comisia Europeană şi validată de Consiliu care trebuie să propună (sau să reconfirme) negociatorul cu UK şi să aştepte formarea echipei sale.

Timp în care prim-ministrul britanic va avea de lămurit cu Donald Trump în ce măsură SUA se vor angaja formal, public, în susţinerea UK, aşa cum au promis, printr-un acord de liber-schimb de o amploare fără precedent şi, mai ales, să prezinte termenii financiari ai acestuia. Chestiunea este esenţială şi presantă deoarece explozia următoare care se profilează la orizont, mai ales în caz de ieşire fără acord din UE, este că Scoţia şi Irlanda de Nord vor, tocmai pentru a-şi păstra certitudinile economice de acum, să rămână în UE, asta însemnând referendumuri de independenţă în ambele regiuni. Cu posibilitatea ca Scoţia să aibă asigurat un drum rapid pentru recunoaşterea calităţii de membru deplin al UE (pe principiul că ar putea fi considerată drept ocupantă de drept al „scaunului gol“ lăsat de Marea Britanie), iar Irlanda de Nord să se reintegreze în ţara-mamă, Republica Irlanda rămânând, astfel, de facto, în spaţiul comunitar. Pentru a evita această perspectivă dramatică, echivalentă cu destrămarea UK, Boris Johnson va trebui să prezinte foarte repede garanţii pe care, teoretic, Donald Trump într-adevăr le-a promis, dar pe care, practic, în actualele condiţii de tensiuni economice globale şi a războaielor economice cu UE şi China, s-ar putea să fie mai dificil să le ofere. Speranţa lui Boris Johnson stă în această promisiune fermă făcută de Trump chiar înainte de vizita sa în UK:

„Avem potenţialul de a fi un partener comercial incredibil pentru UK. Acum facem puţin în raport cu ceea ce am putea face împreună cu UK... Cred că va fi cu mult mai mult decât cu UE.“

Dar va exista şi reversul prieteniei eterne. Prima mişcare politică majoră pe care americanii o aşteaptă de la Londra este să vadă dacă britanicii vor redeveni cutia de rezonanţă a SUA în caz că este nevoie de susţinut decizii pentru justificarea unor mişcări militare importante. Britanicii au avut odată un Tony Blair care, fără ezitare, a vorbit săptămâni de zile despre certitudinea serviciilor de informaţii ale ţării sale în identificarea unor arme de distrugere în masă deţinute de Irak, descoperire pe care americanii au folosit-o după cum vă amintiţi. De data asta, britanicii pot oare invoca petrolierul reţinut de iranieni drept potenţial casus belli, în orice caz suficient pentru a trimite nave militare în zonă, alăturându-se armatei americane?

Multe întrebări, puţine certitudini afişate pe orizontul de furtună ce ne stă în faţă. Dar o certitudine există: odată cu intrarea în joc a lui Trump al Marii Britanii, se formalizează o nouă geografie de putere în relaţiile şi aşa complicate în spaţiul euro-atlantic, cu posibile efecte în NATO. Şi astfel, fără ca BREXIT-ul să se producă cu adevărat şi complet, am intrat în faza post-BREXIT a relaţiilor internaţionale. Şi nu se arată deloc nici simplu, nici uşor de suportat. Pentru absolut nimeni.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite