Doctrinele mesianice ale secolului XXI şi poziţionările faţă de Europa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
captura

Marii jucători de putere ai lumii (împreună cu brokerii lor specializaţi) se mută rapid într-o altă cale, acolo unde să nu se mai împiedice de toţi sărăntocii şi să nu mai trebuiască să joace prea multe ore pe zi piesa democraţiei suverane.

Fiecare dintre ei vrea, cât mai repede posibil, să vadă cum piaţa de putere de acum, ajunsă aleatorie, plină de nou-veniţi arivişti, neşcoliţi şi handicapaţi de o lipsa unei minime pregătiri pentru guvernare, a devenit o primejdie reală tocmai pentru că este complet imprevizibilă şi, ca atare, poate genera conflicte care, cumulate, pot duce la o catastrofă.

Drept care, în disperare reală de cauză, pentru a evita intrarea în haos, liderii super-puterilor au ales să se întoarcă la ideologiile care au consacrat puterea ţărilor lor în cel mai favorabil moment al istoriilor lor naţionale, cele pe baza cărora ţările respective s-au dezvoltat în imperii, au acumulat bogăţii uriaşe şi, mult timp, şi-au asigurat relaţii clientelare ce le-au permis să exercite o autoritate de necontestat asupra unei largi părţi a lumii. Lucru nu foarte uşor de făcut deoarece fenomenul „morţii ideologiilor“ a fost profund la nivelul întregii lumi şi a îndepărtat în progresie constantă opiniile publice de clasa politică.

Se revine, spectaculos şi ferm, la acele doctrine care garantează un exerciţiu total, aproape discreţionar al puterii, bazate, toate, pe personalitatea debordantă, unică (în bine sau în rău, nu contează) a liderului care, încă de la început, se prezintă audienţei naţionale şi internaţionale drept un conducător de tip mesianic. El este absolut convins de acest lucru, iar puterea personalităţii sale şi capacitatea sa inerentă de convingere, fac să se nască (sau să renască) sentimentul mesianic în mintea şi sufletul audienţei.

În cazul SUA, „voinţa mesianică“ s-a exprimat prin Doctrina Monroe, singura care, în mod explicit, s-a bazat pe principiul denumit atunci „America americanilor!“ şi pe care ideologii lui Donald Trump au reformulat-o azi în sloganul „We will make America Great Again“.

Donald Trump este valoarea supremă produsă de acest mesianism foarte ofensiv şi care, în ultimă instanţă, explică toate acţiunile sale din acest moment, devenite decizii de politică internă şi externă ale SUA.

Să remintim principiile Doctrinei Monroe, cea care poartă numele celui care a enunţat-o pe 2 decembrie 1823: James Monroe, cel de-al cincilea preşedinte al SUA (două mandate, între 1817-1825). Ce a spus el atunci - esenţial pentru întreaga devenire ulterioară a Americii - în alocuţiunea în faţa Congresului, trebuie citit azi cu mare atenţie, găsind similitudini cel puţin tulburătoare cu tema de actualitate de acum, cu posibila falie profundă în relaţiile trans-atlantice.

1. SUA au recunoscut cu un an înainte independenţa noii lor republici latino-americane şi, în consecinţă, America de Nord şi America de Sud nu mai sunt deschise colonizării europene.

2. Din acel moment, SUA consideră orice intervenţie europeană în afacerile interne ale continentului american drept o ameninţare la adresa securităţii lor şi a păcii.

3. În schimb, SUA nu vor interveni niciodată în problemele europene

O ridicare, consolidare a puterii americane văzută ca posibilă numai prin desprinderea de orice contact cu Europa. Chestiune vitală încă de la începutu, căci acesta este motivul care l-a făcut pe preşedintele Thomas Jeffreson să fie primul care, prefigurând Doctrina Monroe, să dorească limitarea intervenţiei politicii americane pe Vechiul Continent. Formulând doctrina „non-angajării“:

Am considerat întotdeauna drept fundamental pentru SUA să nu ia niciodată parte la certurile europene. Interesele lor politice sunt în întregime diferite de ale noastre. Geloziile lor mutuale, echilibrul lor de putere, alianţele lor complicate, principiile şi formele lor de guvernare, toate ne sunt străine. Este vorba despre naţiuni condamnate la un război etern. Toate energiile lor sunt destinate distrugerii rezultatelor muncii, a proprietăţii şi vieţii popoarelor lor“ (Thomas Jeffreson, 1823).

Sigur că, o perioadă lungă de timp, SUA au adoptat apoi o altă poziţie, ieşind din izolaţionism şi intervenind decisiv de două ori în Europa şi salvând-o decisiv de la dispariţie.

Acesta este filonul ideologic reînviat de Donald Trump care vrea acum să reuşească îndeplinirea ţelulului pe care-l consideră menirea sa fundamentală, adică de a restabili temeliile economice sănătoase pentru America. Indiferent dacă, dau sau nu, asta ar putea însemna daune serioase în relaţiile cu Europa, precum cele care se profilează acum la orizont. N-are niciun fel de importanţă, asta înseamnă esenţa demersului său mesianic. Dacă demersul său va fi un succes, numele său va rămâne asociat în istorie cu ridicarea puterii SUA pe piedestalul din trecut.

Excerţiu similar de putere cu cel încercat şi până acum reuşit de celălalt lider de super-putere, Vladimir Putin, cel pentru care viziunea mesianică se confundă cu proiectul Uniunii Eurasiatice dublat de cel al resurecţiei puterii, influenţei şi gloriei Bisericii Ruse din cea de-a Treia Romă, varianta imperială a existenţei sale în istoria lumii ortodoxe.

Din punctul meu de vedere, documentul fundamental al acestei noi ideologii a Rusiei întruchipate perfect de imaginea şi acţiunile lui Vladimir Putin este sintetizat într-o operă de referinţă de excepţional interes: „Fundamente de geopolitică: Viitorul geopolitic al Rusiei“ de Alexandr Dughin (1997). O doctrină pe care politologul Marlene Laruelle o carcateriza ca fiind bazată „pe o concepţie comună de identitate rusă şi de destin imperial: popoarele trăind pe teritoriul entităţii eurasiatice aparţin unei singure şi unice comunităţi de destine, unitatea lor vine din alianţa turco-slavă precum şi din respingerea Occidentului“. Dughin vorbeşte mereu despre „nevoia de a organiza un nou imperiu: Eurasia...nici naţiune-stat, nici puetere regională...căci Federaţia Rusă nu este un Stat Rus...nu este un stat istoric, frontierele sale sunt aleatorii, simbolurile sale marcatoare sunt vagi“.

Ce ne interesază în mod deosebit este că, pe de o parte, avem acum viziunea mesianică a lui Trump care coincide cu o mişcare de repliere a Americii înspre sine însăşi, înlăuntrul unor graniţe apărate cu mijloace protecţioniste, deja în conflict cu aliaţii europeni. Pe de altă parte, avem viziunea lui Dughin care spunea că acel „cordon sanitar“ care separa Occidentul (NATO/UE) de Eurasia, micile state independente din Europa centrală şi de est nu mai are sens să existe, reprezentând în acest moment un obstacol direct la adresa proiectului imperial eurasiatic:

Alcătuit de naţiuni mici şi din state blicoase şi iresponsabile din punct de vedere istoric, cu numeroase pretenţii europene şi dependente la modul servil de Occident“, cordonul sanitar „trebuie să evolueze oriunde există factori de legătură cu Eurasia sau cu ortodoxia sau o conştiinţă slavă sau avem o populaţie rusă sau istoric apropiată de acesta“. La nivelul Europei Centrale şi de Est ar trebui să urmeze o completă redistribuţie geopolitică şi nu „anexiunea unor ţări“, ajungându-se la „stabilirea unei Federaţii de state sau la un grup de state a căror orientare politică să fie totuşi unitară“.

Viziunea geopolitică a lui Dughin presupune o recompunere a geografiei politice europene plecându-se de la centru spre periferie pentru ca, în final, să se creeze o zonă de cooperare şi parteneriat strategic de la Vladivostok la Berlin, reluând formula folosită odată de politologul belgian Jean Thriart, în mijlocul noii construcţii aflându-se „Noua Germanie prusacă“.

Cele două viziuni se află în plină expansiune, cu efecte globale care se simt din plin şi care se reverberează cu putere în Europa. Unde şi când se va produce ruptura şi care vor fi cedările pe care super-puterile le vor negocia în materie de zone de influenţe? Discuţia asta se poartă acum şi, extrem de curând, vom vedea rezultatele aşteptate cu deosebit interes şi de China, singura putere globală aflată acum în epansiune teritorială a intereselor sale economice, singura capabilă şi doritoare să fie perfect autonomă, la nevoie, în proiectarea la mare distanţă a noilor sale baze de dezvoltare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite