Când tensiunea este răspândită la nivelul unei întregi naţiuni orice deznodământ devine posibil, la conturarea lui concurând nu doar eforturile către o direcţie sau alta, ci şi alţi factori mai puţin controlabili – între care norocul şi ridicolul nu sunt de respins sau neglijat.

Pandemia este o situaţie care afectează întreaga planetă, ceea ce ne obligă să schiţăm o perspectivă largă asupra tabloului geopolitic ce va rezulta peste doar câţiva ani, deoarece clasa politică a anului 2019 nu va supravieţui decât în mică măsură acestei crize. Evident, cei mai dezamăgiţi de acest deznodământ vor fi cei care au intrat în viaţa publică în ultimul deceniu, deoarece îşi vor opri carierele fară să fi atins nivelul maxim al incompetenţei lor.

Pentru început, să fim conştienţi de faptul că până în anul 2019 singurele frici globale erau cele legate de crizele economice, iar acestea ar fi avut ca izvor diferite practici ale marilor forţe economice. Despre un război mondial nu existau estimări decât la nivelul ipotetic, şi doar ca efect al unor dezvoltări negative ale acţiunilor marilor puteri politico-militare. Practic, analizele pe care oricine le putea consulta aveau ca orizont conflictual doar anumite părţi ale planetei noastre, iar acestea ar fi fost afectate de diferitele probleme în proporţii specifice, neunitare. Din aceste motive, pandemia a suprins pe toată lumea.

Guvernele şi parlamentele – prin prisma atribuţiilor legale – trebuie să rezolve setul de probleme pe care pandemia l-a adus, cu rezultate diferite de la ţară la ţară. Însă aceste instituţii au în schema de funcţionare un important procent de politicieni, adică oameni cu ambiţii – corecte, naive sau stupide, în raport de inteligenţa, educaţia şi caracterul lor.

Politicienii văd în crizele majore drept cel mai bun prilej de afirmare proprie şi eliminare a adversarilor, iar o pandemie este un prilej excepţional. În consecinţă, lunile următoare vor marca accentuarea loviturilor politice de orice tip la nivel naţional şi global, iar în fiecare ţară următoarele alegeri parlamentare sunt aşteptate cu groază de către politicieni, deoarece decontul va fi substanţial şi nu orice tip de alianţă electoralo-economică va putea să îl atenueze în mod eficace.

Există în toată această pandemie doar două aspecte oarecum pozitive, ambele datorate creşterii calităţii tehnologiilor medicale în ultimul secol. Le vom prezenta prin raportare la o altă pandemie, de la a cărei eliminare a trecut un secol, deoarece este cea mai apropiată prin efecte şi întindere de ceea ce trăim în aceste luni.  

Concret, pandemia din anii 1918-1920 a ucis în estimare minimă 17,4 milioane de persoane, dacă ne raportăm la un articol ştiinţific de referinţă publicat în Jurnalul American de Epidemiologie,  iar după alte date apărute în publicaţiile de specialitate numărul maxim al celor decedaţi s-a apropiat de 50 de milioane, dintr-o uriaşă bază de infectaţi: aproximativ 500 milioane de oameni, relativ la cei 1,86 miliarde locuitori ai Terrei ai acelor ani. Coroborând diferitele estimări vom învedera că în doi ani şi două luni a fost infestată cu virusul gripei spaniole aproximativ 28% din populaţia planetei, cu o mortalitate estimată a fi fost între 3,5% şi 10% din numărul celor infectaţi.


FOTO Shutterstock

Astăzi, datele demografice şi medicale sunt mult diferite faţă de cele de la finalul primul război mondial: populaţia Terrei este de aproximativ 7,86 miliarde de persoane, ceea ce înseamnă o creştere de 4,22 ori faţă de anul 1920. La un an şi patru luni de la începerea pandemiei Covid-19 numărul celor consideraţi decedaţi de către datele oficiale ale guvernelor a depăşit 3 milioane de persoane, dintr-un număr oficial al infectaţilor de aproximativ 146 milioane de oameni. Dacă în anul 2020 umanitatea nu ar fi evoluat faţă de anul 1920 – gripa spaniolă este considerată a fi durat doi ani şi două luni – calculul proporţional abstract ne arată că ne-am fi putut afla într-o situaţie maximală de 2,11 miliarde persoane infectate, iar numărul celor decedaţi ar fi putut fi între 73,4 milioane şi 210 milioane.   

Fără îndoială, cifrele de acum sunt mari, dar nu ating nivelul pe care l-ar fi putut avea în absenţa progreselor medicinei în acest ultim secol. Pentru a fi mai precişi în estimări, să relevăm că doar 19 ţări au peste 73,4 milioane de locuitori, iar dintre acestea doar şase depăşesc 210 milioane de persoane. Evident, se puteau obţine rezultate mai bune, dar pentru aceasta ar fi fost necesare guverne mai competente şi cetăţeni mai autodisciplinaţi, pentru că ştiinţa – prin vaccinuri şi mijloacele de protecţie furnizate – s-a constituit în cea mai puternică barieră în faţa unui virus apărut într-un oraş aflat la mai mult de 1.200 km de orice graniţă a Chinei.

Trebuie menţionat că numărul real de victime al acestei pandemii este mai mare decât cel anunţat public, de regulă din două motive: mai întâi, unele guverne nu vor să anunţe numărul real de cazuri, pentru că în acest caz ar apărea proteste publice de amploare, care le-ar „mătura” din vârful puterii. În alte cazuri bugetele sărace ale unor ţări nu le permit acestora să achiziţioneze suficiente echipamente pentru prevenirea, identificarea şi combaterea Coronavirusului.

De asemenea, există diferenţe între modelele mentale de acceptare a măsurilor de prevenţie la nivel global: ceea ce pentru Asia de Est este natural – anume purtarea măştilor pe figură în spaţiul public – în Europa şi America este văzut drept o adevărată pedeapsă administrativă care generează diferite forme de revoltă. În consecinţă, rata de infectare în Asia de Est a fost aproape în permanenţă controlabilă, aspect care nu s-a întâlnit pe celelalte continente.

Dar „să sfârşim odată cu veştile bune”, care – după cum spunea Toma Caragiu într-o celebră fabulă – numai bune nu sunt, şi să examinăm situaţia obiectivă a consecinţelor pe termen lung ale acestei pandemii.

Mai întîi, speranţa de viaţă la nivel global a scăzut cu peste un an în aproape toate ţările lumii – spre exemplu, cu 1,7 ani în SUA, dar în alte ţări mai sărace cuantumul scăderii depăşeşte 2 ani, iar în Uniunea Europeană regresul maxim este de 1,6 ani – în Spania, urmat fiind de 1,5 ani în Bulgaria; 1,4 ani în Polonia, Lituania şi România; 1,2 ani în Belgia şi Italia, 0,8 ani în Ungaria. Nu există estimări publice pentru speranţa de viaţă în China relativ la pandemie, ci numai prin raportare la efectele poluării aerului, iar pentru Rusia scăderea speranţei de viaţă este de 2 ani şi două luni.

Această scădere este doar prima parte a tabloului demografic, deoarece următoarele decenii vor fi marcate de creşteri mari ale costurilor îngrijilor medicale ulterioare acestei pandemii. Este un truism că afecţiunile medicale lasă urme în corpul victimelor, iar acestea vor trebui să aloce sume importante din veniturile proprii – pe lângă cele din bugetele ministerelor sănătăţii – pentru îngrijiri medicale ulterioare.

Coronavirusul acţionează diferit în fiecare persoană, dar el lasă urme puternice mai ales asupra persoanelor vulnerabile prin vârstă şi a celor care nu duc o viaţă sportivă: astfel, potrivit unui studiu publicat într-o prestigioasă revistă de medicină, sedentarismul duce în peste 90% dintre cazuri la forme grave de COVID-19; peste 97% dintre pacienţii internaţi la terapie intensivă nu au făcut mişcare în ultimii doi ani dinaintea pandemiei, astfel încât 98% dintre aceştia au murit din cauza noului coronavirus. În ţara noastră lucrurile sunt clare: peste 50% dintre români nu fac sport deloc, astfel încât 60% dintre pacienţii infectaţi cu Coronavirus în secţiile de terapie intensivă sunt supraponderali. Studiile arată, de asemenea, că exerciţiile fizice regulate reduc cu o treime riscul decesului ca urmare a Coronavirusului  – dar despre beneficiile practicării sportului este conştient orice om raţional.  

Vulnerabilizarea fizică şi psihică a victimelor pandemiei va continua în următorii ani şi este clar că alte afecţiuni ulterioare vor „săpa” adânc la temelia vieţii acestor persoane. Speranţa medie de viaţă înregistrată în anul 2019 a unui bolnav de cancer, diabet, boli coronariene etc. va fi mai redusă în deceniile următoare în cazul celor care au suferit din cauza Coronavirusului, pentru că toate afecţiunile din timpul vieţii vor slăbi capacitatea de rezistenţă a organismului, astfel încât moartea va veni mai repede decât pentru cei care nu au cazut victime pandemiei. Este evident că în următorul deceniu rata deceselor va fi mai mare în toate ţările care nu vor reuşi să controleze pandemia, tocmai ca efect al slăbirii generale a organismelor celor afectaţi deja de boli greu de învins. Să notăm că nu există calcule clare privind decesele din întreg al treilea deceniu al secolului XX ca urmare a sechelelor gripei spaniole grefate pe alte tipuri de boli, dar cu siguranţă au fost mai multe decese decât media altor decenii.

Evident, sumele de bani pe care omul trebuie să le dedice propriei sănătăţi vor fi luate din bugetul familiei dedicat diferitelor activităţi. Astfel, cine se va îmbolnăvi suficient de grav de acest Coronavirus va trebui să aloce o parte din cheltuielile destinate bunăstării şi progresului profesional al familiei strict problemelor medicale. Pe termen lung – Bernard Shaw spunea că „tinereţea e o boală de care te vindeci pe zi ce trece” – cheltuielile medicale cresc inerent pentru fiecare dintre noi, dar în cazul victimelor pandemiei sumele pe care trebuie să le aloce propriei sănătăţi vor fi mai mari şi în continuă creştere.

Dar nu doar aspectul cheltuielilor medicale va fi important în această complexă ecuaţie. Este la fel de clar că pentru o parte din victimele Covid-19 capacităţile fizice şi intelectuale vor fi diminuate, iar angajatorii acestora vor nota scăderea performanţelor la locul de muncă. Această diminuare profesională se poate obiectiva în reduceri de salarii sau chiar concedieri, afectând astfel pe termen lung şi mai mult bugetul familiilor victimelor Coronavirusului. Care va fi răspunsul guvernelor? Va pensiona mai uşor aceste persoane? Ce ajutoare financiare va aloca – dacă va putea – în sprijinul persoanelor care au fost afectate puternic de Covid-19?

Acest aspect al cheltuielilor guvernamentale este unul foarte dificil de abordat în următoarele decenii, deoarece sumele necesare combaterii eficiente a efectelor pandemiei vor fi grefate pe două mari transformări care se petrec concomitent.

Prima este dată de lumea nouă pe care tehnologiile informaticii şi digitalizării o creează la nivel global – cu excepţia administraţiei publice româneşti – iar a doua este produsă de schimbările climatice. Schimbările aduse de spaţiul virtual produc o anumită redimensionare a economiei, dar mai importat este faptul că studii de profunzime au relevat că productivitatea în agricultură în perioada 1961 – 2015 a scăzut la nivel global cu 21%, astfel încât creşterile continue ale preţurilor produselor alimentare din ultimul deceniu nu sunt deloc o surpriză.

De asemenea, redimensionarea cheltuielilor publice este încă supusă pandemiei efective, deoarece ea nu va înceta în acest an, urmând să aibă alte două sau trei valuri – dacă nu mai multe; în sensul existenţei a noi valuri stă faptul că în aceste zile India, a doua ţară populată din lume, cunoaşte peste 300.000 de noi cazuri pe zi. Practic, cu cât avem mai multe cazuri în cât mai multe ţări, cu atât mai mare este posibilitatea apariţiei unor noi tulpini.

Problematica cheltuielilor bugetare cauzate de pandemie oferă o perspectivă neechivocă pentru viitor, anume împărţirea fermă şi de durată a ţărilor globului pământesc în „două lumi”.

Concret, lumea se va împărţi în deceniul următor între ţări care au bani suficienţi să cumpere LA TIMP vaccinuri şi/sau proceduri medicale utile întregii populaţiei, şi statele care nu pot face acest lucru decât pentru o parte a populaţiei. Mai precis, ţările lumii se vor împărţi în două grupe: cele care vor evolua, pentru că au suficienţi bani de alocat sistemelor medicale proprii, pe de o parte – şi celelalte, care vor lăsa un procent mai mic sau mai mare a propriei populaţii la „mâna selecţiei naturale”. Orice privire a tabloului global al pandemiei relevă că unele state nu au bani pentru testări şi vaccinuri, implicit neavând date sigure privitoare la procentul populaţiei bolnave, şi doar cifrele deceselor vor oferi indicii mai clare faţă de acest indicator.

În ţările în care sistemele medicale nu vor face faţă – iar orice analiză a PIB-urilor ne oferă indicii relativ la cine ar fi acestea – oamenii vor trăi mai cu seamă ca efect al selecţiei naturale şi al minimelor tratamente la care vor avea acces. De asemenea, pandemia va întări decalajul dintre locuitorii ţărilor bogate şi cei ai statelor sărace nu prin prisma efectivă a virusului, ci mai ales ca urmare a blocării fluxurilor de migraţie economică. Astfel, statele bogate vor condiţiona accesul pe teritoriul lor de certificate de vaccinare, iar milioane de locuitori din ţările sărace vor fi practic blocaţi în interiorul propriilor frontiere pentru că nu vor fi vaccinaţi. Astfel, mâna de lucru destul de ieftină din ţările sărace nu va mai putea ajunge în cele mai dezvoltate părţi ale planetei pentru a-şi găsi de lucru pe un salariu superior celui de acasă decât prin intermediul migraţiei ilegale.

Există aici un aspect care va conta mai mult în următorii ani, legat de toleranţa faţă de migraţia ilegală. Dacă până în anul 2019 exista la nivelul statelor bogate o anumită acceptare a fenomenului imigraţiei ilegale – deoarece el contribuia la creşterea veniturilor anumitor sectoare ale economiei: piaţa imobiliară, agricultura, construcţiile, vânzările cu amănuntul etc. – va fi evident că în următorii ani această toleranţă vă dispărea, deoarece migranţii ilegali nu sunt controlaţi din punct de vedere medical. Or, lipsa acestui control medical poate însemna că ei pot readuce Coronavirusul în locuri unde pandemia a fost pusă sub control, sau chiar să aducă tulpini noi, care vor afecta puternic economia şi viaţa socială.


FOTO Shutterstock

Orice politician este îngrozit de următoarele titluri: „10 bolnavi de Coronavirus în oraşul X, după ce pandemia fusese adusă sub control”; „Bolnavi cu simptome foarte asemănătoare cu cele ale Coronavirusului, se suspectează apariţia unei noi tulpini (a se citi tulpină adusă de imingraţi ilegali)”. Titlurile pot varia, dar ideea este uşor inteligibilă. Pe fond, este o realitate: virusurile evoluează, iar noi tulpini pot apărea oriunde, doar că nu în orice ţară pot fi cunoscute la timp toate variantele bolilor, deoarece nu sunt suficienţi bani pentru cercetări substanţiale ale genomurilor.

 Acest lucru este cunoscut de toată lumea, iar guvernele sunt obligate acum să dezvolte soluţii în vederea redimensionării migraţiei internaţionale, în vederea prevenirii contaminării cu noi variante ale virusului ce ar putea proveni din ţările care din motive financiare nu pot controla pandemia. Orice politician ştie că prelungirea restricţiilor pe plan intern în anul 2022 înseamnă nu doar o catastrofă economică, cât mai ales una electorală, astfel încât este previzibil consensul transpartinic din fiecare ţară cu economie dezvoltată pentru controlul imigraţiei.

Or, controlarea mai strictă a imigraţiei va conduce la separarea mai accentuată a statelor lumii, deoarece unele dintre ele beneficiază în mod consistent de sumele de bani pe care diasporele le trimit în propriile ţări. Scăderea remitenţelor cu 14% – după estimările optimiste ale Bancii Mondiale – în perioada pandemiei înseamnă în multe familii adevărate drame, iar inevitabilul control al imigraţiei din anii ce vor veni va adânci mizeria din mai multe ţări.

Evident, reţelele de crimă organizată vor înlesni aducerea în ţările dezvoltate a oamenilor din orice punct la planetei, contra unor sume în creştere – faţă de ceea ce pretindeau înainte de anul 2020. Cu toate acestea, perturbările economice din ultimele 16 luni vor slăbi posibilităţile financiare ale viitorilor migranţi ilegali, astfel încât grupările de crimă organizată îşi vor putea recruta şi mai uşor sclavi pentru diferitele operaţiuni dintr-o masă largă de persoane lipsite de orice protecţie legală.

În următorul deceniu diferenţierile economice dintre state se vor accentua. Ţările care îşi permit să vaccineze populaţia vor oferi propriilor cetăţeni posibilitatea de a călători practic oriunde, putând astfel să îşi urmărească interesele economice sau de divertisment. Ne vom afla astfel în cadrul unei noi forme de separare între oameni şi ţări, pe care unii o vor considera, din naivitate, discriminare de natură medicală.

Evident, nu este cazul să o considerăm în acest mod, şi trebuie să fim conştienţi că refacerea economică globală după pandemie va fi condusă de ţările bogate, iar nu de statele unde majoritatea locuitorilor nu pot mânca brânză şi carne oricând doresc. Astfel, este necesar mai mult ca oricând ca ţările ce au suficienţi bani pentru a cumpăra materii prime să fie sprijinite să reia consumul la nivelurile dinainte de 2019 ... cât de nedreaptă este viaţa, nu-i aşa? Dar tot viaţa i-a învăţat pe oameni un proverb: pe lângă un om bogat pot trăi confortabil mai multe persoane, pe când pe lângă un om sărac, aproape nimeni.

Aceasta nu este o discuţie despre natura morală, cinismul sau etica vieţii umane, ci o realitate: cine are bani cumpără mai multe produse şi din mai multe direcţii, pentru că are cu ce le plăti. Economia nu este un proiect exclusivist, de tipul super-ligii fotbalistice europene, ci o însumare de posibilităţi şi acţiuni, iar în cadrul acestora cine poate să cumpere mai mult conduce comunităţile şi dă direcţia de progres. Foarte puţine din marile invenţii utile umanităţii au apărut în ţările cu nivel de trai scăzut, deoarece cadrul juridic şi economic al acestora nu permite dezvoltarea substanţială şi vinderea  tehnologiilor pentru sume care să stimuleze cercetarea inovativă.

La toate aceste calcule trebuie adăugat faptul că se prognozează administrarea unei a treia doze de vaccin anti-Coronavirus, ceea ce înseamnă de fapt alte costuri de suportat pentru bugetele publice, şi pe care – în raport de scăderea economică globală – nu şi le vor putea permite decât o parte a ţărilor lumii. Astfel, disproporţia dintre statele bogate şi cele sărace va creşte ca efect al acestui virus, iar pe termen lung este de anticipat o consolidare a discrepanţelor economice la nivel global.

Acest decalaj va sta la impunerea vaccinării şi a actelor doveditoare a acestei operaţiuni în toate statele lumii, pentru că ţările bogate nu îşi riscă sănătatea propriilor cetăţeni şi perturbarea economiei, astfel încât vor impune vaccinarea pentru a oferi acces pe teritoriul lor. Din nou, vom remarca forţa acestor ţări, deoarece bogăţia lor îi va face pe toţi cei care au nevoie de bani şi acces pe o piaţă dezvoltată să accepte vaccinarea, indiferent dacă vor crede sau nu în ea. Cine va dori să călătorească în spaţiul UE, Americii de Nord, Australiei, Japoniei şi Coreei de Sud – cele mai dezvoltate economic zone ale lumii – vor trebui să se vaccineze, iar cine nu doreşte va sta acasă şi va cânta precum Toma Caragiu „tot pe loc, pe loc, pe loc / tu cu strigatul / alţii cu plecatul”. Faptul că Marea Britanie – una din cele mai bogate ţări ale lumii – a anunţat deja acest lucru este doar o confirmare a unei realităţi inexorabile.

Toate aceste costuri bugetare mărite au venit pe neaşteptate, afectând dintr-o dată atât poziţia unor state în clasamentul geopolitic şi al încrederii globale, cât mai ales carierele politicienilor. Fiecare pas greşit, fiecare gest sau afirmaţie negândită va stopa practic instantaneu carierele oamenilor politici, iar după ce pandemia se va termina, cetăţenii vor cere socoteală mult mai dur – prin manifestaţii publice de lungă durată şi prin vot – pentru toate erorile făcute în gestionarea acestei crize.

Despre faptul că vor trebui să dea socoteală în faţa propriilor cetăţeni pentru măsurile pe care le-au luat în lupta cu Coronavirusului sunt conştienţi toţi politicienii lumii. Astfel, toate partidele şi oamenii politici s-au angajat într-o competiţie acerbă pe plan intern şi extern pentru a-şi salva carierele, deoarece în multe situaţii intrarea în politică s-a făcut pentru că respectivii nu au nici o profesie şi / sau nici o realizare profesională. Or, pandemia îi forţează pe toţi să livreze în mod real rezultate pozitive, iar acest lucru este prea mult pentru capacităţile lor profesionale.

Că incompetenţa domneşte autoritar asupra prea multora din cei implicaţi în politică este perceput fără echivoc de către cetăţenii multor state, astfel încât cifrele încrederii în clasa politică şi instituţiile politice sunt în scădere accentuată, ajungându-se ca în ţara noastră încrederea în partide să fie de doar 3%, cu marja de eroare inclusă.


Sursa

Competiţia geopolitică este una continuă, iar în aceste ultime 16 luni s-a accentuat. Ea s-a manifestat în mai multe direcţii, dintre care enumerăm: disputa privind sursa virusului; disputa privind răspunderea juridică şi financiară asupra costurilor provocate de către pandemie, raportată la sursa virusului – care va fi cea mai importantă dintre toate, urmând să aibă efect asupra alianţelor următoarelor decenii; competiţia pentru vaccinuri eficiente; competiţia vânzării pe piaţa globală a vaccinurilor; competiţia privind reputaţia marilor puteri, privite individual şi în ansamblu etc.

Cea mai interesantă dintre acestea este aceea legată de piaţa globală a vaccinurilor. În cadrul ei se amestecă realitatea ştiinţifică – dintre care cea mai importantă pare a fi aceea a slabei eficacităţi a vaccinurilor chinezeşti – cu planurile geopolitice ale diferiţilor lideri naţionali. De asemenea, costurile operaţiunii vaccinării joacă un rol important, iar în această situaţie geopolitica încearcă să suplinească absenţa banilor. La finalul lunii martie 2021 India producea vaccinuri pentru companii occidentale şi le exporta în 55 de ţări, China îşi vindea vaccinurile în 44 de ţări, iar Rusia îşi vindea vaccinurile în 18 ţări. Disputele ştiinţifice şi geopolitice au adus în discuţie atât calităţile intrinseci ale vaccinurilor, precum şi posibila neconcordanţă dintre vaccinul trimis din Federaţia Rusă spre examinare revistei The Lancet – una dintre cele mai prestigioase în domeniul medicinei – şi ceea ce ar fi fost exportat de către Moscova la Bratislava.

Geopolitica nu se opreşte doar la competiţia vaccinurilor, ea include multe dimensiuni de acţiune ale politicii de stat ce ar face ca acest articol să aibă 30 de pagini sau mai mult. Este însă la fel de important de examinat ce se va întâmpla la nivelul politicii interne a fiecărei ţări, deoarece ambiţiile omului politic se manifestă mai întîi pe plan intern, iar doar apoi urcă spre sfera geopoliticii regionale sau globale.

Pandemia ameninţă atât de puternic carierele oamenilor politici, încât o însemnată parte a acestora vor ieşi din scenă strict ca efect al controlării deficitare a molimei. Să nu ne înşelăm dacă unii politicieni vor mai prinde încă un mandat la următoarele alegeri locale sau parlamentare: pentru mulţi dintre ei acel mandat va fi ultimul, deoarece la lipsa de prestigiu a clasei politice se vor adauga nemulţumirile unor categorii largi de persoane care vor dori nu doar o însănătoşire a economiei şi societăţii, ci şi tragerea la răspundere a incompetenţilor. Faptul că nu toate partidele vor avea sisteme de primenire a corpului membrilor nu înseamnă că generaţia care a intrat în politică în urmă cu 15 – 20 de ani va supravieţui pandemiei, ci doar că va bloca cu diferite grade de succes inevivitabila ascensiune a noilor lideri politici.

Cu realism trebuie să observăm că o parte din neîncrederea pe care China a recoltat-o în urma acestei pandemii din partea politicienilor lumii are la bază acest fenomen de înlocuire din prim-planul scenei. Cinismul multor politicieni îi face pe aceştia să tolereze diferite practici politice – mai ales în alte ţări decât ale lor – dar niciodată nu îi va face să accepte sau să aprecieze o ţară sau un fenomen care îi scoate din fruntea bucatelor. Or, gravitatea şi complexitatea pandemiei are acest efect de eliminare din faţa reflectoarelor, iar sursa acestei stopări bruşte a carierei nu va beneficia de mila sau înţelegerea celor ce se scufundă.

Ce opţiuni au pe plan intern oamenii politici, confruntaţi cu aceast uragan care îi va arunca peste bord pe o bună parte dintre ei? Mai întâi, să ascundă o parte a cifrelor care dezvăluie realităţile medicale şi economice. Să nu ne iluzionăm asupra bunei-credinţe în politică, mai ales când este vorba de nivelul de trai al cetăţeanului obişnuit. Triumfalismul este marca înregistrată a omului politic, iar scăderile de PIB sunt escamotate cu cât mai multă grijă.

Totuşi, există întotdeauna indicii care relevă că situaţia nu este atât de bună pe cât guvernele o prezintă – spre exemplu, în timpul marii migraţii a Anului Nou Lunar din China a anului 2021 scăderea numărului de călătorii faţă de anii anteriori este de  70%, ceea ce relevă fie probleme în gestionarea reală a pandemiei, fie o scădere a puterii financiare a cetăţenilor obişnuiţi. Evident, acest exemplu este doar unul dintre multele disponibile – şi dintre acestea vom nota că nu puţine guverne au întîrziat cât au putut publicarea datelor privind veniturile populaţiei din anul 2020, pentru că cifrele reale relevă fără vreo îndoială că în multe ţări clasa politică a eşuat în îndeplinirea sarcinii sale fundamentale.

Oamenii politici ştiu că pandemia se va linişti în următorii ani, dar situaţia generală a economiilor lumii este una fragilă şi cetăţenii vor dori soluţii pentru redresare. În acelaşi timp, politicienii ştiu că şi în cele mai fragile democraţii există un ciclu electoral, care poate a fost amânat în anul 2020, dar nu la infinit, iar primele alegeri parlamentare vor aduce complicaţii în faţa vechiului mod de a face politică.

Faptul că în aceşti ani se va accentua în societate puterea oamenilor cu rezerve financiare rezonabile sau/şi consistente – pentru că acele acumulări financiare vor constitui plasa de siguranţă până ce economia globală îşi va reveni la parametri apropiaţi de cei ai anului 2019 – va creşte presiunea celor afectaţi crunt de pandemie, anume cei cu venituri scăzute şi cu calificări profesionale mai reduse. Protestele sociale vor fi o realitate cvasi-cotidiană în anii 2022, 2023 şi 2024, ceea ce va face ca alegerile din acei trei ani să ofere suprize partidelor, în majoritate în forma prăbuşirii rezultatelor electorale.


FOTO Shutterstock

Cum vor gestiona pe plan intern această ameninţare? Răspunsul ideal este acela al conştientizării propriilor limite şi demisii realizate cât mai repede, pentru a lăsa loc liber celor care vor trebui să adopte acele decizii necesare asanării economiilor şi repunerii pe picioare a acestora. Dar este oare lumea ceva ideal? Sunt politicienii modele ale eleganţei şi bunului simţ? Iar în cele 112 state – din 195 – în care libertatea şi supremaţia legii nu se află la paramentrii adecvaţi, putem spera că toţi liderii politici vor accepta să părăsească puterea, permitând astfel apariţia unor noi direcţii de dezvoltare ale propriilor ţări?

Răspunsul nu pare a fi încurajator, pentru că schimbările de profunzime se produc greu şi doar prin depăşirea multor obstacole şi opuneri înverşunate. De fapt, sunt mai multe opinii care spun că pandemia va ajuta dictatorii şi liderii autoritari ai momentului să îşi prelungească dominaţia asupra scenelor politice interne, deoarece crizele favorizează o abordare psihologică unificatoare la scară naţională în jurul unor lideri puternici şi care „au grijă” de toţi cetăţenii.

Când Jan Hus – reformatorul religios ceh din secolul XV – a fost ars pe rug, o bătrânică a venit şi a aruncat un lemn în foc, iar victima a rostit celebra „Sancta simplicitatis!” (sfînta naivitate). Cetăţenii care vor crede în continuare în liderii ce le-au răpit deja o bună parte a libertăţii pot fi încadraţi în această categorie, dar obligaţia celor conştienţi de situaţia reală a ţărilor lor este de a lumina capetele aflate în negura neştiinţei sau ignoranţei.

În acelaşi timp politicienii trebuie să ştie două lucruri: în secolul internetului incompetenţa şi reaua-credinţă nu se pot asunde prea mult timp, iar dorinţa lor legitimă de a conduce o ţară – indiferent cât de democratic – nu îi scuteşte inclusiv de eliminarea brutală şi rapidă din scenă, fie ca rezultat al unor proteste de amploare de cîteva zile, fie din partea propriilor gărzi pretoriene. În fond, funcţii să existe, că doritori pentru ele şi comploturi vor exista întotdeauna.

Şi atunci, de ce să promovezi în practicile tale politice impostura şi abuzul? Pentru a te teme de lovituri nu doar de la adversari, ci mai ales de la apropiaţi? Fii drept, competent şi promovează în funcţii oameni de valoare, pentru a nu-ţi fi pomenit numele tău şi al copiiilor tăi cu blesteme din partea celor mulţi.