Chiar dacă Turcia rămâne membră al Alianţei Atlanticului de Nord, iar baza de la Incirlik o importantă locaţie în geografia infrastructurilor nord-atlantice şi americane, totuşi garanţiile de securitate cu totul excepţionale acordate de Franţa şi SUA şi dublarea numărului bazelor americane fac din Grecia adevărata placă turnantă din Mediterana Orientală.

SUA şi Franţa au construit alternativa la Turcia

Expunerea cronologică a evenimentelor ne oferă cel mai bun răspuns la afirmaţia din subtitlu. Pe 5 octombrie 2019, secretarul de stat american de la acea vreme, Mike Pompeo, semna la Atena cu omologul său Nikos Dendias un protocol adiţional la Acordul de Cooperare în materie de apărare mutuală (Mutual Defence Cooperation Agreement/MDCA). Potrivit termenilor conveniti, durata acordului era prelungită pe termen nedeterminat, renunţându-se la clauza care instituia obligativitatea revizuirii anuale, iar Statele Unite se angajau să extindă infrastructurile bazei Flotei a VI-a din Insula Creta şi să construiască o bază pentru drone şi un centru de antrenament pentru elicoptere în centrul Greciei. Miezul acordului îl constituia însă construcţia unei baze aeronavale americane în portul Alexandroupolis, situat în nord-estul ţării, la 40 de km de frontiera cu Turcia.

Al doilea eveniment important avea să se producă în momentul tensiunilor provocate de deplasarea navei turce de explorări gaziere Oruç-Reis escortată de şapte fregate în interiorul apelor teritoriale ale Greciei, anul trecut în august. Disputa dintre Ankara şi Atena, oferea Franţei ocazia transmiterii unui mesaj inedit: deplasarea în Insula Creta a două aeronave Rafale dintr-un escadron al forţei de descurajare nucleară. Este vorba de un gest fără precedent, un gest care ne arată şi o evoluţie în ceea ce priveşte doctrina nucleară franceză şi definiţia intereselor vitale: protecţia nucleară franceză extinsă la un stat al Uniunii Europene dar mai ales la un stat membru NATO ameninţat de un alt stat aparţinând aceleaşi organizaţii. Asistăm astfel la materializarea anunţului făcut cu câteva luni mai devreme (7 februarie 2020) de către preşedintele Emmanuel Macron la celebra Şcoală de Război din Paris „pe tema rolului descurajării nucleare franceze în securitatea colectivă europeană”.

La câteva săptămâni, Grecia primea noi garanţii de securitate din partea Statelor Unite. 28 septembrie 2020: secretarul de stat american Mike Pompeo efectua o nouă vizită în Grecia pentru a semna două noi acorduri care îi întăreau şi mai mult locul în dispozitivul american din Europa şi valoarea de întrebuinţare în cadrul NATO: un acord pe tema întăririi cooperării  americano-elene în cadrul NATO iar altul pentru construcţia de către Statele Unite în portul Alexandroupolis a unui terminal LNG şi a unui depozit de gaz care să fie conectat la sistemul de transport regional.

Anul acesta avea să aducă oficializarea protecţiei militare a Franţei printr-un tratat de ajutor reciproc, dar care reprezintă de fapt o garanţie a suveranităţii Greciei în cadrul frontierelor recunoscute la nivel internaţional. La 28 septembrie, la Palatul Elysée, în prezenţa preşedintelui Emmanuel Macron şi a premierului grec Kyriakos Miţotakis, miniştrii de externe şi ai apărării din cele două ţări îşi puneau semnătura pe un „acord de parteneriat strategic în domeniul securităţii şi apărării”. Evenimentul a fost considerat istoric la Atena întrucât la articolul 2 din text a fost introdusă o clauză de asistenţă mutuală în cazul în care teritoriul uneia dintre părţile semnatare ar fi ameninţat. Totodată, acordul oficializează prezenţa permanentă a marinei militare franceze în apele teritoriale ale Greciei. La reuniunea parlamentului grec din 7 octombrie destinată ratificării acordului, premierul Miţotakis a venit cu noi precizări: „în cazul unei ameninţări din partea Turciei vom avea alături de noi cea mai puternică armată a continentului”. Că Turcia, „aliată în cadrul NATO” este în primul rând vizată, o dovedeşte şi reacţia Ministerului turc al Afacerilor Externe, potrivit căreia, acordul semnat de Franţa şi Grecia reprezintă „o ameninţare la adresa păcii şi stabilităţii”.

În sfârşit, la mai puţin de o lună de la vizita la Paris în delegaţia condusă de premierul Miţotakis, ministrul grec al afacerilor externe Nikos Dendias a efectuat o vizită de două zile la Washington (13-14 octombrie) pentru a participa la cea de-a treia rundă a dialogului strategic eleno-american, dar mai mult decât atât, pentru a semna un nou protocol adiţional la Acordul de Cooperare în materie de apărare mutuală prin care celor patru baze militare americane deja existente pe solul grec li se vor adăuga alte patru.

Această cronologie ne arată în mod clar că alternativa la Turcia a fost deja creată, având în centru Grecia, locaţiile americane din România gravitând în jurul acesteia. Incirlikul rămâne un punct avansat într-o Turcie devenită membru cu geometrie variabilă în cadrul NATO. Nimeni nu îşi mai face iluzii cu privire la opţiunile strategice ale Turciei şi la virajul ei cultural şi civilizaţional, dar şi cu privire la capacitatea ei de rezilienţă faţă de Rusia. Motivul opţiunii franceze şi americane este cât se poate de simplu: poziţia strategică excepţională a Greciei în bazinul oriental al Mării Mediterane, proximitatea evidentă cu Orientul Apropiat şi nordul Africii şi, mai mult, interpunerea în spaţiul dintre Crimeea şi bazele din Siria, principala fereastră de proiectare a influenţei ruse.

Această complementaritate dintre SUA şi Franţa ne arată că principalul interlocutor strategic al Washingtonului în Uniunea Europeană este Parisul, iar nu Berlinul. Deşi mai influentă la nivelul instituţiilor europene, totuşi rezilienţa Germaniei faţă de Rusia şi Turcia este mai mică decât a Franţei. În plus, avantajul ca partener strategic al Franţei este evident: membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, diplomaţie şi asumarea unui rol cu amprentă globală, posesia armei nucleare, dar şi forţe militare convenţionale aflate cu cel puţin două decenii în faţa celor germane.

Complementaritatea franco-americană în Grecia, model al pilonului european în cadrul NATO?


Ministrul grec de Externe Nikos Dendias şi secretarul de stat Antony Blinken la Washington cu ocazia semnării unui nou acord în materie de apărare, 14 octombrie (sursa: Profimedia).

Complementaritatea strategiilor Franţei şi Statelor Unite ale Americii vizavi de Grecia merită observată cu atenţie mai ales după întâlnirea Biden-Macron care va avea loc la final de octombrie întrucât ne poate oferi un răspuns cu privire la forma pilonului european al apărării în cadrul NATO. Cu atât mai mult cu cât în declaraţia comună Macron-Biden (22 septembrie) care a urmat aşa-numitei crize a submarinelor australiene, Washingtonul a acceptat următorul paragraf: „Statele Unite recunosc, de asemenea, importanţa unei apărări europene mai puternică şi mai capabilă, care contribuie pozitiv la securitatea globală şi transatlantică şi este complementară NATO”.

Grecia oferă şi imaginea unei armonizări în privinţa intereselor industriale franceze şi americane: aeronave F35, dar şi achiziţii semnificative de Rafale, contract cu Lockheed pentru modernizarea fregatelor marinei greceşti, dar şi achzitia de fregate produse de Naval Group. Cu atât mai mult cu cât presa franceză lasă să se înţeleagă că recentele contracte pentru achiziţia a 6 aeronave suplimentare Rafale, la cele 18 deja comandate, şi a 3 fregate FREMM cu opţiunea pentru o a patra, ar fi fost făcute şi la îndemnul Statelor Unite. Rămâne de văzut dacă această armonizare din Grecia se va constitui într-un model şi pentru alte state europene, cel puţin din proximitatea acestui spaţiu strategic. Mai ales că după pierderea megacontractului cu Australia, compensaţiile din Grecia nu sunt suficiente. Probabil că vor urma şi altele. Cel puţin asta lasă să înţeleagă promptitudinea americană de a ajunge cât mai repede la o înţelegere cu Franţa. Cine a urmărit interviul acordat într-o franceză perfectă de secretarul de stat american Antony Blinken pe platoul canalului France 2, în 5 octombrie, cu ocazia unei vizite de lucru la Paris pentru pregătirea întâlnirii Biden-Macron, a putut remarca mesajul în direcţia coordonării dintre SUA şi Franţa în spaţiul euro-atlantic.

În orice caz, deşi în percepţia publică predomină imaginea unei Franţe profund gaulliste în ceea ce priveşte cooperarea cu Statele Unite, realitatea este puţin diferită. Toate documentele strategice franceze insistă pe complementaritatea cu Statele Unite ale Americii atât în Europa cât şi în spaţiul indo-pacific. Este şi motivul pentru care reacţia Parisului a fost atât de violentă în urma lansării AUKUS (alianţa dintre SUA, Marea Britanie şi Australia), interpretându-se drept excludere din cooperarea indo-pacifică. Conceptul însuşi de „autonomie strategică” europeană, mai ales după integrarea în comandamentul NATO decisă de preşedintele Nicolas Sarkozy, are în vedere nu separarea de SUA ci recunoaşterea de către aceasta din urmă a unui rol politic şi militar sporit în cadrul alianţei, cu recunoaşterea intereselor industriale europene.

Analiză de Ştefan Popescu, analist şi comentator de politică externă, fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.


Acest material face parte dintr-un proiect ce este finanţat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/ autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.