Despre Kazahstan, pardon, Ucraina
0
Am fost, într-o perioadă, pe timpul perioadei mele moscovite, coleg de mare garnizoană cu ofiţeri din Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Kârgâzstan. Şi cam atât din acea regiune.
Dintre toţi, doar cei din Kazahstan păreau a fi cam din acelaşi film cu noi. Şi nu mă refer doar la diplomaţii militari din ţările occidentale (un pic de aroganţă merităm şi noi!), dar şi de pe alte spaţii.
O trăsătură care conferea acest statut era faptul că mijlocul de comunicare cu aceştia putea fi limba rusă, dar putea, la fel de bine, să fie şi engleza.
Ceea ce poate părea paradoxal, diplomaţii militari kazahi utilizau limba engleză cam cu aceeaşi îndemânare cu care o făceam noi prin anii 90. Adică binişor.
O altă percepţie era cea a conţinutului dialogului pe care îl aveam, se vorbea despre exerciţii comune cu NATO, despre deschidere, despre cooperare, despre dezvoltare. Colonelul kazah omolog era tânăr, se simţea ca peştele în apă în acel mediu cosmopolit, avea întotdeauna broşuri şi cărţi care prezentau Kazahstanul ca o ţară ce se moderniza, nu se dădea înapoi de la comparaţii cu neutra Elveţie, sperând, probabil, că vom înţelege că nu e vorba doar de un statut politic, dar şi de ambiţii economice şi de bunăstare.
Şi de multe ori se referea la înţelepciunea cu care ţara era condusă de către preşedintele Nazarbaev, părintele naţiunii, deşi, la acel moment, nu avea încă acest statut.
Toate bune şi frumoase până în luna ianuarie a acestui an.
În câteva zile, s-a ales praful şi de simbolul patern al naţiunii, şi de relativa neutralitate a ţării, iar engleza, eh, rămâne cum s-a stabilit. Adică Niet.
Un diplomat kazah a explicat odată cum e cu deschiderea ţării către lume (a se citi ”Occident”): ”Noi dorim acest lucru, dar purtăm tot timpul în minte o hartă în care Kazahstanul are un vecin mare la Nord, Rusia, un altul, la fel de mare la sud, China. Iar SUA nu există pe această hartă”.
Citatul nu e exact, dar, sintetic, reflectă poziţia în care s-a aflat permanent această ţară.
Dorinţa părintelui naţiunii / Elbasî de a face din ţara sa un Singapore (tot un regim autoritar şi acolo, nu-i aşa?) sau o Elveţie (tot o neutralitate multidirecţională şi acolo) nu s-a putut materializa.
Intervenţia Rusiei, oricât de scurtă şi redusă numeric a fost, i-a readus aminte că, în Asia Centrală, toate drumurile duc la Moscova.
Cu voie, poate şi la Beijing.
Iar fostul protejat, Kasim-Jomart Kemelevici Tokaev, i-a reamintit şi el lui Elbasî că nici loialităţile nu sunt veşnice. Cred că nu ne apucă toamna până când Nur-Sultan se va numi din nou Aştana.
Lucrurile stau, uneori, la fel, alteori diferit, în Ucraina
Tot o ţară ”fostă” care vrea să se uite şi la alte orizonturi, dar pentru care harta e la fel de constrângătoare.
Are doar un vecin mare la est, câţiva vecini mai mici, uneori cu politici externe proprii invizibile, la vest, dar SUA rămâne la fel de departe.
Este ţara căreia i s-a promis, în 2008, la Bucureşti, că va deveni membru NATO. Cândva, în viitor.
Şi ei, şi Georgiei.
Foto: Ukrainian Presidential Press Service
Între timp, Georgia a pierdut două din regiunile sale autonome, plus jumătate de litoral.
Iar Ucraina a predat, se poate spune, fără luptă, Crimeea, şi este pe cale să piardă şi jumătate din Donbas, deşi aici s-au dus lupte sângeroase.
Iar la ce i-a mai rămas din litoral, doar jumătate este liber, în Marea Azov accesul fiind mai ales la pescuitul de scrumbii. Atâta permite adâncimea. Un fel de Lacul Razelm.
Rusia are lipici la zone litorale, mai ales din cele calde.
Turiştii ruşi, când nu luptă în Siria sau, mai recent, în Mali, se bucură ca nişte copii de soarele dulce de la Hurghada, Aqaba sau Antalya.
Paradoxal, cei doi foşti preşedinţi, georgian (Saakaşvili) şi ucrainean (Poroşenko), cei care au luptat cu Rusia în 2008, respectiv, 2014 – 2015, sunt ambii faţă în faţă cu aspra justiţie naţională.
Pentru abuz de putere, primul, pentru trădare naţională, celălalt.
Revoluţiile îşi cam mănâncă liderii. Dar vorbeam despre...
Recentele tratative de la Geneva şi Bruxelles, despre arhitectura europeană de securitate, dar şi despre Ucraina, au avut loc la câteva zile după evenimentele din Kazahstan.
Ele nu au produs rezultate imediate, nu aveau cum, delegaţiile vor merge acasă pentru consultări, fiecare prezentându-se ca învingător al rundei preliminare.
Problema este că aceasta a fost doar etapa diplomatică.
Teoretic, într-o escaladare nedorită, ar urma cea tehnico - militară (în care doar prin redislocare de armamente oriunde pe glob, Rusia poate să se poziţioneze ameninţător la frontierele maritime sau terestre ale SUA) şi cea militară, nimic altceva decât războiul.
Vice ministrul rus de externe, Serghei Riabkov, a afirmat, înainte de debutul discuţiilor, că SUA şi Alianţa Nord-Atlantică s-ar putea confrunta cu o situaţie şi mai gravă în materie de securitate dacă nu vor demonstra interes pentru dialogul cu Rusia asupra garanţiilor de securitate.
Nu a fost nevoie să intre în detalii, protestele din Kazahstan şi intervenţia armată pentru ”stabilizarea situaţiei” au fost mană cerească pentru Kremlin ca să arate ce poate.
Forţele rapide ale unei organizaţii care nu a acţionat niciodată într-o situaţie reală, au fost în avioanele de transport la 13 ore de la transmiterea solicitării de către preşedintele kazah.
Sigur, nici aceasta nu-i va opri pe ucraineni să dorească în NATO, sau să revendice refacerea unităţii naţionale.
E un ideal normal, într-o lume care crede în lucruri normale.
Este lumea noastră astfel?
Se încarcă comentariile...
