Despre refugiaţi, puţin altfel

Nu mă mai simt bine, nici liniştit, în pătrăţelul meu pe planetă, un loc sfânt şi scump pe care îl dobândeşti după mai mulţi ani de muncă. Acest „pătrăţel” seamănă cu o curte pe care o împrejmuieşti, apoi devine a ta. Fiecare dintre noi are curtea şi gardul lui.

Dacă mai pui nişte pomi, mai multe flori, eventual o viţă de vie, mai ales sub formă de boltă cerească, apoi îţi mai cumperi şi un câine, nu-ţi mai trebuie nimic. Toate sunt ale tale. Te bucuri de ele ca un copil, chiar dacă părul tău începe să capete culoarea ninsorii. E bine!

Dar, nu e bine! Mă uit la câteva fotografii postate pe Internet, în care apar nişte mulţimi de oameni, zeci de mii, ca nişte muşuroaie uriaşe de furnici, căţărându-se şi călcându-se în picioare pe nişte vapoare care se pregătesc să vină spre Europa. Alţii, fotografiaţi de sus, câtă frunză, câtă iarbă, aşteaptă să se îmbarce în acelaşi scop. Deoarece traiul în ţara lor a devenit imposibil, au ales calea pribegiei.

Simplificând lucrurile, o lume săracă, înfometată, gonită de gloanţe, vine către o altă lume, bogată, şi zice: „Dă-mi şi mie să mănânc, dă-mi casă, masă, educă-mă, fă-mă ca tine! E dreptul meu să trăiesc şi eu ca un om!”

Până acum, fiecare aveam pătrăţelul nostru, cu graniţe sigure, cu liniştea şi pacea noastră rezonabile, obţinute cu efort, cu răbdare, cu trudă. Acum, te trezeşti cu musafiri nepoftiţi în propria curte, care îţi spun: 1Ce ai tu e şi al meu! Nu e drept ca tu să ai mai mult decât îţi trebuie, iar eu să mor de foame. Dă-mi şi mie din bunul agonisit de tine!”

Iar până acum, exista un echilibru relativ pe planeta noastră dragă, în sensul că unii se obişnuiseră să trăiască prost şi să moară repede, fie de moarte bună, fie împuşcaţi, din ordinul vreunui dictator care se vrea etern, în timp ce alţii sugeau din miliardele lor ca viţelul dintr-un uger cu lapte non-stop. Aşa s-a întâmplat sute şi mii de ani.

Acum, nu mai e aşa. Lucrurile s-au întors cu curul în sus din cauza unor „tovarăşi” care au iniţiat o răscoală planetară, un fel de 1907 la români, dar infinit mai mare şi fără un sfârşit previzibil. Dar, mai există o faţetă a problemei...

Tot  până acum, au avut loc vreo două războaie mondiale, în stil clasic, cu avioane, tancuri, bombe, kalaşnikoave şi infanteria de rigoare. „Pentru ce să moară atâţia oameni, de ce să distrugem atâtea bijuterii arhitectonice, autostrăzi, poduri, muzee importante pentru istoria lumii, mai vechi, sau mai noi, şi câte altele? E adevărat, nu le-am construit noi, dar le putem folosi împreună, până când vom hotărî să rămânem singurii proprietari...

Nu-i mai omorâm pe cei care ne sunt adversari, ci îi ocupăm, dar nu oricum, ci paşnic, fără armamentul din dotare! Pur şi simplu năvălim peste ei, tot ei fiind nevoiţi să aplice drepturile omului, o descoperire a lor, care a devenit  propria lor capcană... Adică, să se ocupe de noi din toate punctele de vedere, deoarece politica externă sau indiferenţa lor ne-au adus în această situaţie!”

Mass-media au speculat, sau au vorbit în cunoştinţă de cauză, afirmând că printre refugiaţi se află numeroşi reprezentanţi ai Statului Islamic. Dacă e aşa, vom afla în curând. Se vor ciocni între ele două civilizaţii, lucru pronosticat cu mulţi ani în urmă, iar rezultatul nu e la îndemâna oricui. 

Având în vedere cele scrise mai la deal, cineva ar putea s-o spună răspicat, cu ghilimele: „Al Treilea Război Mondial a început!”

De aceea, spuneam, îmi este teamă pentru viitorul pătrăţelului meu, al tuturor, mai ales că tot mapamondul, într-o ameţeală greu de înţeles, se ocupă de cazarea refugiaţilor, nu de reconstrucţia Siriei, şi a altor ţări aflate în grave situaţii...