Despre „cazurile” uluitoare ale unor franco-români

Românii ajunşi în Franţa sunt, deopotrivă, un capitol de Istorie şi, pe de altă parte, este limpede că fiecare dintre ei are propria sa istorie – una care nu poate fi cuprinsă într-o grilă nivelatoare. Este imposibil să trasezi un „portret robot” al românului ajuns în Franţa – după cum nu poţi face acest lucru cu portughezii din Franţa, cu grecii, albanezii, tunisienii ş.a.m.d.

Românii ajunşi în Franţa sunt, deopotrivă, un capitol de Istorie şi, pe de altă parte, este limpede că fiecare dintre ei are propria sa istorie – una care nu poate fi cuprinsă într-o grilă nivelatoare. Deşi este tentant (şi vedem acest clişeu relativ prezent în media, la noi sau în Hexagon), este în egală măsură injust să vorbeşti pe un singur ton despre „românii din Franţa”. Din acest punct de vedere, mai curând Istoria oferă o multitudine ameţitoare de „cazuri”: de la studenţii (copii de boieri sau de burghezi) care veneau la studii în ultimele două secole până la sculptorul Constantin Brâncuşi, poate cel mai cunoscut franco-român dintre toţi (fiu al unor ţărani, se ştie); de la Elvira Popesco, cea care ajungea pe scenă alături de Maurice Chevalier (şi primea adesea mai multe aplauze decât acesta), până la evreii născuţi în România şi care ajung la Paris în preziua celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a deveni aici, hélas, obiect şi subiect al politicilor rasiale după model nazist; de la celebrii Emil Cioran sau Eugen Ionesco, scriitori care au revoluţionat eseistica sau teatrul francez, până la Matei Haiducu, adică „refugiatul politic” din 1975 care s-a dovedit a fi spion al Securităţii ceauşiste şi căruia, în 1981, i s-ar fi dat ordinul (după propriile sale mărturii) de a-l lichida pe scriitorul exilat român Virgil Tănase ‒ dar Haiducu s-a predat contraspionajului francez şi a condus, într-o spirală a consecinţelor politice, la răcirea iremediabilă a relaţiilor dintre preşedintele francez François Mitterrand şi omologul său român, atunci, în a doua jumătate a anilor ʼ80. Iată, deci, câte „cazuri” şi câte diferenţe între ele!

La fel şi astăzi: „românii din Franţa” înseamnă sutele şi sutele de studenţi români veniţi în ani recenţi pentru a-şi completa studiile, dar şi miile de cetăţeni români naturalizaţi francezi, veniţi de decenii, şi care au lucrat în cele mai diverse domenii; înseamnă şi cei care cerşesc la nivelul trotuarelor, înveliţi în pături şi dându-se (unii) drept refugiaţi sirieni, după cum înseamnă şi medicii români care au împânzit Franţa şi care dovedesc (unii, împotriva dorinţei lor, pentru că ar fi preferat să muncească acasă) vârfurile reale ale învăţământului medical românesc. Aşadar, este imposibil să trasezi un portret robot al românului ajuns în Franţa – după cum nu poţi face acest lucru cu portughezii din Franţa, cu grecii, albanezii, tunisienii ş.a.m.d.

În cele ce urmează voi vorbi despre două astfel de „cazuri”, unul mai spectaculos decât celălalt, un destin diferit de celălalt dar ambele demne, cum se spune, de romane (cu final fericit!). Mi-aş dori ca presa românească să vorbească mai mult despre astfel de oameni – din simplul motiv că fiecare dintre ei reprezintă autentice modele de dăruire şi de reuşită.

 „Cazul” Basarab Nicolescu

În chiar aceste zile de octombrie 2016, savantul fizician franco-român Basarab Nicolescu îşi donează biblioteca sa pariziană (în mare parte focalizată pe istoria exilului românesc) către Biblioteca judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova. De acord, dar nu e genul de ştire care să facă prima pagină a ziarelor – va spune cineva. Oare de ce? – întreb şi eu. Martor implicat sufleteşte al acestui eveniment, ţin să spun câteva cuvinte despre această colecţie de carte şi de publicaţii. În luna iulie a.c., într-o seară noroasă şi caldă pe străzile Parisului, am luat cina cu cei doi eroi ai acestui episod: savantul Nicolescu şi Lucian Dindirică, directorul celei mai mari biblioteci a Olteniei; şi astfel am aflat cum s-a ajuns aici.

Cei doi s-au întâlnit şi s-au cunoscut la finalul anului 2015, la Craiova, cu ocazia unui simpozion dedicat centenarului naşterii scriitorului (tot franco-român) Vintilă Horia. Basarab Nicolescu era, în acel moment, posesorul unui tezaur unic: o mare colecţie (cea mai mare, după unele estimări) de piese (cărţi, publicaţii, afişe etc.) referitoare la istoria atât de lungă şi de contorsionată a exilului cultural românesc în Franţa. Iubitorii de carte vor rămâne muţi de admiraţie (sau/şi invidie, de ce nu?) când vor vedea câte volume cu autograf avea Basarab Nicolescu, de la autentice personalităţi literar-culturale; fie numai pe piaţa amatorilor de autografe, această colecţie ar fi valorat zeci de mii de euro, dacă nu mai mult. Mai bine spus, de fapt, ele sunt de nepreţuit – cine se ataşează de o carte cunoaşte sentimentul. La un moment dat, de exemplu, l-am întrebat pe savant ce fel de afişe are; „De la cele ale manifestaţiilor de opoziţie politică ale românilor din Franţa din anii ʼ70-ʼ80 şi până la afişele pieselor regizate de Andrei Şerban la Paris; cred că nici Andrei nu le are pe toate, dar eu le-am strâns” – mi-a răspuns, zâmbind nostalgic, Basarab Nicolescu.

În timp ce noi luam cina, un autotransport al Bibliotecii judeţene craiovene tocmai terminase de încărcat colecţia – iar a doua zi a plecat spre ţară. Surprinzător sau nu, Basarab Nicolescu nu avea până acum o legătură particulară cu Craiova; născut la Ploieşti în martie 1942 (şi botezat Basarab dintr-un entuziasm al părinţilor... în urma eliberării Basarabiei, care tocmai se petrecuse în toamna lui ʼ41!), fizicianul B.N. a studiat Fizica la Bucureşti, apoi a rămas la Paris în 1968, la capătul unei burse de care avusese parte, în acei ani de deschidere. Începând din 18 octombrie a.c., Basarab Nicolescu va fi definitiv legat de Craiova – colecţia despre care vorbeam va primi numele „Biblioteca exilului românesc la Paris «Basarab Nicolescu»” şi va fi accesibilă, la raft liber, tuturor studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor sau cercetătorilor interesaţi de tematică.

Ce mai poţi spune după un astfel de gest? Nu foarte multe. Felicitări directorului Lucian Dindirică – cu atât mai mult cu cât tot domnia sa i-a convins, în anii precedenţi, pe academicienii Dan Berindei şi Dinu C. Giurescu să-şi doneze propriile colecţii de carte către Biblioteca „Aman” (un salut admirativ şi pentru gestul acestora, evident)! Şi respect pentru altruismul lui Basarab Nicolescu, care a readus, într-un fel, acasă, povestea exilului românesc în Franţa!

„Cazul” Vladimir Cosma

Încă din anii ʼ80 (sau poate mai devreme?), eram oarecum intrigat atunci când, spre finalul genericului de început al vreunuia dintre tot mai puţinele filme franceze care mai ajungeau la noi, vedeam un nume: Vladimir Cosma, aşa se chema compozitorul. Intrigat, pentru că numele suna româneşte şi pentru că muzica (oricât de neofit eram eu în domeniu) părea a avea certe teme folclorice româneşti. Căutaţi pe net, de exemplu, tema muzicală a filmului Marele blond cu un pantof negru (Le Grand Blond avec une chaussure noire), din 1972, semnată Vladimir Cosma şi în care cel care cântă la nai este chiar Gheorghe Zamfir. Evident, presa românească a acelor ani nu vorbea deloc despre acest (pentru mine, atunci, misterios) personaj.

În vara anului trecut, aflând că urmează să merg la Paris, un medic din Bucureşti cunoscut mai curând întâmplător mi-a spus „aa, şi nu uitaţi să-l căutaţi pe Vladimir Cosma!” şi mi-a dat un număr de telefon. „Care Vladimir Cosma, compozitorul?!”, am replicat eu, neîncrezător.

Nu l-am sunat niciodată pe susnumit, dar de întâlnit l-am întâlnit foarte repede. Vladimir Cosma este unul dintre cei mai constanţi (şi mai apreciaţi) participanţi la evenimentele importante ale Institutului Cultural Român la Paris sau ale Ambasadei României în Franţa. Un om de o mare discreţie, amabil şi de necrezut de la curent cu ceea ce se mai întâmplă prin România (V.C. a revenit, în ultimii ani, dealtfel, de mai multe ori la Bucureşti – oraş în care s-a născut, în aprilie 1940). Doar că surpriza abia urma să vină – mai exista o latură a compozitorului, pe care nu o bănuiam.

N-am fost deloc suprins când am aflat că Vladimir Cosma pregăteşte un spectacol pe o scenă pariziană, la împlinirea a 50 de ani de carieră franceză în muzică (şi la puţin peste 50 de ani de când muzicianul a plecat din România, tot în anii ʼ60). La fel, nici o surpriză că Ambasada României la Paris şi Institutul Cultural Român (conducerea şi echipele din Bucureşti şi Paris) au susţinut evenimentul (felicitări tuturor!). Dar am fost efectiv impresionat când am văzut mulţimea de oameni strânsă duminică, 9 octombrie a.c., la intrările uriaşei săli din Palais des Congrès din Paris (cea mai mare sală de spectacole din oraş, cred). Am fost în egală măsură surprins când, abia intrat în sală alături de alţi câţiva membri al reprezentanţei diplomatice româneşti, îl văd la un capăt de rând din spatele nostru pe Manuel Valls, în prezent prim-ministrul Franţei. Profitând de calitatea de spectator a acestuia, m-am dus către domnia sa, m-am prezentat şi am schimbat câteva cuvinte (iar premierul, cu totul firesc, a spus că îşi aştepta soţia, care urma deasemenea să vină la spectacol). Dar ceea ce a urmat a fost, cum spun francezii, époustouflant. Un public de 3000 (!) de oameni, venit pentru o muzică devenită, de-a lungul deceniilor, parte din memoria colectivă şi din tezaurul afectiv ale generaţiilor de francezi azi în viaţă. Cu Vladimir Cosma la pupitrul dirijorului, cei care i-au interpretat piesele au fost câţiva invitaţi ai muzicianului (fiecare notabil, ar merita aici mai mult decât simpla menţionare a numelui), apoi Corul studenţesc al universităţilor pariziene şi, mai ales, Orchestra Naţională de Tineret din România, venită, pentru acest eveniment, de la Bucureşti. Desigur, nu-s eu cel în măsură să judece prestaţia muzicală; dar pot măcar spune că, la final, compozitorul franco-român şi Orchestra română au fost efectiv aplaudaţi în picioare de un public care, vreme de 4 ore (!), a stat sub magia lui Vladimir Cosma ‒ omul care a compus în jur de 400 de piese muzicale (!) pentru filme sau seriale de televiziune, opere, comedii muzicale, compoziţii de jazz etc. şi al cărui credo este „muzica de film bună este muzică bună şi punct; ea trebuie să fie în acelaşi timp savantă şi populară”.

Iar ceea ce nu bănuiam (necunoscând, evident, natura intimă a muzicianului) era incredibilul său simţ al umorului; sala a rezonat la multele sale glume, aplaudându-le în ropote. De fapt, era de aşteptat: compozitorul care a lucrat la unele dintre cele mai mari comedii ale cinematografiei franceze contemporane nu putea să fie un sanchiu! În spectacolul din 9 octombrie a.c. el a avut câte ceva amuzant de spus despre invitaţii săi, despre regizorii cu care a lucrat sau despre prietenii din auditoriu.Tot zâmbind, a reuşit şi depăşirea unor momente mai... delicate. Un exemplu: când s-a anunţat că premierul Manuel Valls este în sală, s-au auzit şi o rumoare apreciativă, dar şi unele fluierături (ceea ce e inevitabil într-o sală cu mii de oameni, într-o democraţie!); iar Vladimir Cosma a intervenit imediat şi a spus că şi în jazz există o anumită tehnică de îmbinare a muzicii cu fluieratul, şi imediat a dat tonul unei piese care să ilustreze combinaţia.

Să ne înţelegem: Vladimir Cosma este, potrivit discursului firesc în astfel de situaţii, un compozitor francez, originar din România. Numai că (din punctul meu de vedere, desigur, şi poate şi al românilor din sală) particularitatea benefică a acelei seri s-a datorat faptului că, graţie spectacolului lui Vladimir Cosma (şi a insistenţei sale de a fi însoţit de o orchestră românească – iniţial organizatorii optaseră pentru o orchestră din Cehia, al cărei transport ar fi fost mai puţin costisitor!), numele României s-a pronunţat de câteva ori numai pe fond de aplauze, ceea ce nu e puţin lucru. Mulţumiri, Vladimir Cosma, pentru această seară magnifică şi mult succes în ceea ce urmează (printre altele, un turneu de-a lungul Franţei, care va începe în februarie 2017, tot în compania orchestrei române)!

Şi încă un detaliu, de final: la 74 de ani (Basarab Nicolescu), respectiv 76 (Vladimir Cosma), cei doi franco-români au un entuziasm, o bonne humeur şi o energie contaminante. Din acest punct de vedere, cei doi sunt, categoric, printre cei mai tineri vorbitori de limbă română din Franţa!

(Acest text reprezintă numai opiniile autorului şi nu implică instituţiile cu care acesta a fost sau este asociat. Sunt posibile editări, corectări şi actualizări ulterioare ale textului.)