Debarcarea „Marii troici“ în Normandia

Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a fost, de data aceasta, cel care a „debarcat“, în Normandia la invitaţia liderului francez . Aliaţii au decis să debarce în Normandia, în 1944, pentru a avansa spre Berlin mai rapid decât sovieticii. Săptămâna trecută, tot în Normandia, sub privirile Parisului, Berlinul şi Moscova au căutat să ajungă la un gentlemen’s agreement în domeniul securităţii europene.

Prin Declaraţia comună  de la Deauville, liderii Germaniei, Franţei, Rusiei se angajează să lucreze împreună în problemele de securitate în zonele euro-atlantică şi euro-asiatică, punând accent pe managementul crizelor. Spiritele politice s-au încins în mai multe capitale europene şi, cu toate asigurările diplomaţilor ţării gazdă, ele vor rămâne neîncrezătoare până când europenii nu vor fi convinşi de bunele intenţii ale "marii troici", cel puţin printr-o rapidă, sinceră şi corectă soluţionare a conflictului transnistrean. Altfel, se va impune percepţia că, la Deauville, s-a căutat doar o formulă de securitate europeană "în care va fi mai puţin loc pentru Statele Unite şi mai mult loc pentru Rusia".

Citiţi şi:

Liderul de la Kremlin se mai gândeşte la scut

Nicolas Sarkozy doreşte un Consiliu de Securitate European care să includă Rusia

Rusia va ceda „onorabil“ Transnistria

Atât de amorţiţi şi necredibili au fost liderii lumii, după 2007, încât "debarcarea în Normandia" a conducătorilor Germaniei şi Rusiei, găzduiţi de dl Sarkozy, a făcut să se dinamizeze analizele de politică internaţională, iar în Uniunea Europeană să se repună pe tapet opţiuni uitate sau abandonate. Comisarul european pentru Concurenţă Joaquin Almunia avertiza: „Ori europenii se vor uni ori vor începe să conteze mai puţin decât ar dori" pe scena internaţională. Şi, se pare, recenta reuniune din Deauville nu a fost în măsură să demonstreze coeziunea europenilor, deşi duetul franco-german a asigurat că va aduna în jurul său şi pe ceilalţi componenţi ai Consiliului European.

Mai multă forţă prin asocierea Rusiei?

Pe de altă parte, dacă gândim în termenii managementului cooperării, va trebui să recunoaştem că, apropiindu-se o nouă fază a negocierilor G-20, state precum Franţa şi Germania nu se pot simţi confortabil cu amintirea experienţei din decembrie 2009, când Comisia Europeană şi-a asumat conducerea negocierilor europene, dar a făcut faţă cu greu SUA şi Chinei (G-2). Aşa că, asociind Rusia la discutarea problemelor globale, nu numai de securitate europeană, poate că Franţa şi Germania doresc o poziţie comună mai puternică (un fel de G-3) la negocierile G-20. Rămâne de văzut în ce măsură o asemenea poziţie comună ar putea fi şi poziţia Uniunii Europene. Dacă ar fi aşa, Uniunea ar putea avansa în percepţia globală ca actor internaţional, dar numai prin sacrificarea semnificaţiei instrumentelor de acţiune pe care tocmai le-a creat prin Tratatul de la Lisabona. Dar dacă Bruxelles-ul şi alte capitale europene vor menţine o reţinere faţă de demersul franco-german, liderii din Berlin, Paris, Moscova vor fi văzuţi ca încercând să stabilească un „directorat" pentru a dirija „concertul" celor 20 şi nu numai. Aşa că misiunea diplomaţiilor franceză şi germană nu este, după întrunirea din Deauville, doar să-i informeze pe europeni, cât mai ales să realizeze o consultare şi coordonare cu instituţiile comunitare şi Statele Membre. Ceea ce ar putea fi chiar mai dificil decât să-l convingă pe dl. Medvedev să debarce în Normandia.

Sarkozy, „managerul" G-20

Pregătindu-şi noul rol în G-20, dl. Sarkozy ar dori să demonstreze că are abilităţi de management al multilateralismului şi cooperării, în pofida multiplelor crize interne nerezolvate. Iar în privinţa dnei Merkel, percepţiile sunt mai vaste şi mai complexe. Unii mai văd şi astăzi o „problemă germană", chiar dacă Germania semnalează că doreşte să meargă împreună cu „concertul" global. Inclusiv succesul ei intern este văzut ca o „problemă". Astfel că asocierea cu Franţa si Rusia o plasează la mijlocul axei Paris-Berlin-Moscova, de unde poate contempla atât volatilitatea relaţiilor germano-franceze cât şi nearticulata exprimare politico-economică a Uniunii Europene, dând a se înţelege că ar putea privi şi spre întortocheatele căi ale Estului, după cum i-ar dicta interesele. Aceasta exact când se aşteaptă ca Berlinul să exercite un leadership efectiv în Uniunea Europeană (sau poate că la aşa ceva se referea propunerea revizuirii Tratatului de la Lisabona?!).

Daca „marea troică" ar funcţiona (să nu uităm că a mai avut o tentativă), SUA ar trebui să înţeleagă că „politica echilibrului" între puterile globale, iniţiată pe vremea lui Nixon-Kissinger, ar putea lăsa loc „politicii concertului" şi să susţină multilateralismul cu toată deschiderea. Iar Chinei i s-ar sugera să nu repete, pe termen lung, metodele învechite ale marilor puteri, din secolul al XX-lea, de a opera în arena internaţională ţinând cont doar de interesul momentan, ci de a propune iniţiative convergente interdependenţelor simetrice şi interesului comunităţii internaţionale.

Presupunând că Parisul şi Berlinul intenţionau să scoată din apatie liderii europeni şi să trezească „mandarinii" din Bruxelles, în contextul când SUA se concentrează asupra problemelor economice şi politice interne, iar noile puteri emergente îşi conturează propria identitate globală, cred că merită să se activeze noile instrumente prevăzute în Tratatul de la Lisabona. În mod sigur, aceasta nu ar fi diminuat cu nimic prestigiul celor două state şi, mai mult, ar fi sporit şansele îmbunătăţirii relaţiilor între Uniunea Europeană şi Rusia. Dar dacă s-a intenţionat doar ca în locul acelui G-2 (SUA, China) să se impună un G-3 (Germania, Franţa, Rusia), înseamnă că s-au urmărit numai interese conjuncturale, iar la nivel de metode şi mijloace nu s-ar face un pas înainte spre restructurarea sistemului internaţional.

Aceasta tocmai când e atât de mare nevoie să apară speranţe în mai multe puncte nodale de pe glob, prin repornirea motoarelor investiţiilor, producţiei, fluxurilor comerciale, pentru a  anunţa că, în sfârşit, luminiţa de la capătul tunelului (crizei) licăreşte.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele privind negocierea Tratatului de aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.