De ce tuturor le e frică de China şi India în competiţia de supravieţuire a speciei umane în caz de criză sistemică?

Viitorul război, asemenea tuturor marilor conflicte previzibile, este foarte greu de imaginat că se va purta folosind armamentele aflate în arsenale, cu atât mai puţin cele din arsenalele nucleare, păstrate din ce în ce mai mult cu rol disuasiv, odată cu revenirea în actualitate a doctrinei „dreptului la lovituri preventive“ de care ar putea dispune fiecare ţară care se simte fundamental ameninţată.

Asta nu înseamnă că va înceta să funcţioneze la parametri maximi atât de prolifica industrie a armamentelor, acoperind cererile ţărilor mici, nevoi reale sau închipuite, realmente urgente sau făcute să fie aşa din varii considerente motivate de comisioane sau presiuni de altă natură. Teoria şi practica ultimelor decenii, au arătat negociatorilor în domeniu că regula de aur rămâne neatinsă: cu cât o ţară este mai mică, neajutorată, handicapată economic, apetitul pentru asisteme de armament şi logistică aferentă creşte exponenţial. În acest sens, imaginea tradiţională era cea a statelor africane, cu armatele şi generalii lor de tinichea, aspiratoare masive şi permanente a tot ce se găsea disponibil în depozitelele militare de mâna a doua şi a treia, căci orice era bun de achiziţionat deoarece durata de funcţionare era estimată cea a dictaturii militare care o comanda. Adică, în cel mnai bun caz, unul sau doi ani de zile, până când avea să fie montată o altă lovitură de stat, apoi alta şi alta, ţara devenind stat-eşuat şi guvernarea transformându-se într-un act derizoriu. Model de succes care s-a extins ca un foc de preerie în perioada asta tulbure de acum, începută odată cu căderea Zidului Berlinului şi cu dezechilibrarea pieţelor de putere pe zone de vaste, Africa, Asia Cenrtală şi de sud est, America de sud.

Dar mari actori încearcă acum să pregătească - şi se dovedeşte extrem de greu - să pregătească soluţii de răspuns la situaţii care deja generează situaţii de confunzie şi tensiune şi, oricând, pot evolua în ceea ce cred că vor fi marile conflicte cumplite ale viitorului. În unele zone de reflecţie, foarte discrete şi îndepărtate de noi, este dată mai demult comanda de a se crea modele viitoarelor conflicte în ideea că guvernele responsabile urmează să ia măsurile urgente de reechilibrare. Dacă nu, după cum veţi vedea, nici măcar nu va mai fi nevoie de un glonţ.

Spre exemplu, încă din momentul declanşării crizei mondiale provocate de pandemie, a fost un semnal de alarmă care, de atunci încoace, a băgat în fibrilaţie responsabilii din domeniul sănătăţii, acolo unde acest domeniu este condus de persoane responsabile şi nu de actori puşi pe bază de ţintar politic: s-a văzut că aproximativ 40% dintre medicamentele comercializate în UE privind din afara Uniunii Europene şi că în jur de 80% din substanţele active pentru realizarea medicamentelor disponibile în UE provin din afara UE". Desigur, dacă asta ne-ar putea încălzi cu ceva, şi partenerii noştri americani stau mult mai prost, căci, aşa cum spunea prof.Erin Fox de la Univ.Utah, 60% dintre medicamentele finite şi 90% dintre substanţele active folosite provin din străinătate şi, în câteva cazuri, substanţa activă nu este produsă decât de o singură companie farmacutică. Un raport al Parlamentului European (iulie 2020, îl găsiţi aici tradus în română https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-9-2020-0142_RO.html) a avut curajul să spună adevărul, anume că situaţia actuală, de o gravitate de necrezut, este datorată inconştienţei guvernaţilor şi neostoitei dorinţe de profit a multinaţionale care, după ce au scos de pe piaţă pe cei mai mulţi concurenţi naţionali mici, au impus delocalizări masive către China şi India:

"întrucât pierderea independenţei europene în materie de sănătate este legată de transferul producţiei, 40 % dintre medicamentele finite comercializate în UE provenind din ţări terţe; întrucât, deşi Europa are o capacitate mare de producţie, lanţul de aprovizionare depinde încă în mare măsură de subcontractanţi din afara UE pentru producţia de substanţe active, unde costul forţei de muncă şi standardele de mediu sunt adesea mai scăzute, 60 până la 80 % din principiile chimice active ale medicamentelor fiind produse în afara UE, în principal în China şi India; întrucât, cu 30 de ani în urmă, această proporţie era de 20 %; întrucât se presupune că aceste două ţări produc 60 % din cantitatea totală de paracetamol la nivel mondial, 90 % din cea de penicilină şi 50 % din cea de ibuprofen; întrucât, până în prezent, pentru medicamente şi principiile active nu este necesară nicio etichetă sau etichetare obligatorie – vizibilă pentru pacienţi/clienţi – privind originea şi ţara de fabricaţie a acestora; întrucât accesul limitat la principiile active necesare pentru producţia de medicamente generice este deosebit de problematică; întrucât întreruperea lanţului de aprovizionare la nivel mondial, ca urmare a pandemiei de COVID-19, a evidenţiat şi mai mult dependenţa UE faţă de ţările terţe în sectorul sănătăţii; întrucât pandemia provocată de noul coronavirus a scos la iveală şi o penurie de dispozitive medicale, produse medicale şi echipamente de protecţie". Iar concluzia era logică:

 „Ca o consecinţă a crizei sanitare provocate de pandemia de COVID-19, UE se va confrunta cu o criză economică care va avea repercusiuni asupra penuriei de medicamente şi asupra competitivităţii industriei sale farmaceutice".

Comisia Europeană a răspuns propunând Statelor Membre o Strategie farmaceutică europeană (găsiţi aici https://ec.europa.eu/health/human-use/strategy_en toate datele necesare), supusă dezbaterii publice. Dacă nu aţi auzit de ea şi nu v-aţi putut exprima părerile, întrebaţi pe guvernanţii români de sănătate. Altfel, aveţi ocazia să citiţi aici ce-au spus ceilalţi europeni (https://ec.europa.eu/health/human-use/strategy_en)

Asta se produce şi are consecinţe multiple, dintre care doar câteva sunt vizibile în aprovizionarea sistemului sanitar. În realitate, problema ţine de dependenţa de natură ombilicală de China şi India deoarece peste 86% din spitalele europene au fenomenul rupturilor de stoc pe prima listă de proble structurale. Principalele tipuri de produse care depind de aprovizionarea regulată asigurată de producătorii chinezi sau indieni sunt produsele anti-infecţioase şi anti-canceroase, apoi de medicamentele pentru secţiile urgenţe-reanimare, medicamele pentru sectorul de cardiologie şi anestezicele. Teoretic, în logica urgenţelor civile şi militare, fiecare ţară europeană ar fi trebuit să aibă propriile sale rezerve strategice care să-i asigure un spaţiu de respiro în situaţii extreme. Să nu ne mai plângem de ce-a fost şi de competenţele liderilor, ci să ne punem speranţa că se va lua foarte în serios planul european pentru revitalizarea industriei srategice de medicamente, cu promisiuna fermă că acesta este domeniul unde se vor investa foarte mulţi bani din cei alocaţi de Bruxelles pentru a sprijini strategiile naţionale de redresare economică şi rezilienţă. Mizele financiare transnaţionale sunt acestea şi, în funcţie de ele, calculaţi care ar fi implicaţiile a ceea ce-şi doresc europenii, adică independenţă crescută a propriei industriei farmaceutice. Suntem martorii presiunilor şi jocurilor făcute de marile laboratoare producătoare de vaccinuri şi, în acest context, echiparea unuia de excelenţă gerat de UE ar fi o provocare politică de excepţie:

Va putea oare Europa să intre, ca entitate distinctă motivată de o voinţă politică foarte precisă, în piaţa marilor producători care dictează regulile, spre exemplu pe piaţa producţiei de vaccinuri, devenită una în care se fac acum mari jocuri politice şi s-au făcut averi fabuloase şi se creează crearea unor dependenţe structurale durabile. Iată cât se câştiga pe această piaţă înainte de pandemie de cele patru laboratoare care acoperă peste 80% din piaţa de vaccinuri din lume într-o statistică din luna august a anului trecut:

Pe cine ar trebui să întrebăm ce-şi propune să facă România în acest domeniu? Vrea orifite de fereastra de oportunitate deschisă acum de criză şi să anunţe că investeşte semnificativ în sectorul industriei farmaceutice naţionale ca într-una strategică, pregătind o viitoare ofertă de colaboirare pe care să o lansăm pentru producţia unei părţi din ceea ce va fi lista de medicamente europene "made in EU", parte integrantă a independenţei farmacutice a Uniunii Europene? Ştiind că negocieri în forţă au loc acum la Bruxelles, interesant fiind de ştiut dacă avem o unitate de lobby care să ne reprezinte, cu ce mandat şi cu ce obiective, întrebare logică deoarece ar fi plătită de contribuabilul român.

Cine are puterea de decizie pentru a introduce acest subiect pe lista de priorităţi strategicepe care o va prezenta România Comisiei Europene? Pe fond, e vorba despre supravieţuirea unuia dintre ultimele domenii în care chiar avem o tradiţie importantă, am avut o infrastructură. care a asigurat producţia medicamentelor de bază şi a produs soluţii de care au fost interesaţi mari producători (gama AnaAslan sau Cantastimul, pentru a nu da decât acest exemple).

Cu scuze de deranj, dar dintre oficialii români, va vrea totuşi cineva să spună ce planuri strategice există şi cum nu lăsăsm să dispară una dintre garanţiile independenţei naţionale care să fie cuplată cu banii europeni şi cu statutul nostru de Stat Membru UE?  Dacă nu, desigur că se poate să fii Stat Membru să să te rezumi, cât se poate şi cât le e milă celorlalţi, la statutul de stat importator.

Raţionamentul în termeni reali, nu de propagandă de partid, ar trebui să fie bazat pe răspunsul la o singură întrebare: din lista lingă de parteneri strategici pe care România i-a anunţat în ultimele trei decenii, dintre partenerii strategici de pe faimoasele axe pe care trebuia să ne sprijinim tari ca fierul şi iuţi ca oţelul, cine şi cu ce ne-a ajutat în perioada de vârf a pandemiei, fie şi numai în acest domeniu al medicamentelor şi materialelor sanitare de urgenţă.