Înainte de căderea Cortinei de Fier, echilibrul bi-polar avea măcar avantajul că adversarii erau obligaţi, prin tratatele fundamentale semnate privind controlul armamentelor convenţionale şi nucleare, să ştie extrem de bine ce avea fiecare şi care erau limitele de nedepăşit. Acum, în schimb, există o puzderie de actori regionali (şi chiar sub-regionali) care-şi dotează armatele cu arsenale cu mult (sau cu foarte mult) peste nivelul necesar apărării în condiţii absolut excepţionale a propriului teritoriu. Astfel, avem ţări precum Arabia Saudită şi statele din Golf care au achiziţionat arsenale uriaşe, tot ce este mai nou şi mai performant la fiecare târg de armament, în principal armament american pentru a susţine entuziasmul de la Washington în susţinerea necondiţionată a unor regimuri dictatoriale. Şi, de la un punct încolo, aceşti mici actori au devenit puteri militare de temut şi care pot oricând răsturna echilibrul regional şi să globalizeze conflictul în momentul în care cer ajutorul puterilor terţe de care sunt legate prin diverse tratate de cooperare şi asistenţă militară reciprocă.

Dar avem şi ţări precum Iranul care, după ce au depăşit perioada Şahului şi a dependenţei absolute faţă de SUA, a ales să-şi dezvolte ultra-masiv propria industrie de apărare. Dublând totul cu aventura militară nucleară. Solicitând, cu succes, ajutorul Rusiei şi Chinei care au cedat tehnologie militară suficientă pentru producerea unui arsenal convenţional îndestul de important pentru a pune probleme.

Totul într-un cadru internaţional, cel care ar fi trebuit să fie impus de ONU prin instituţiile şi programele sale de control al armamentului şi printr-o legislaţie restrictivă, devenit complet irelevant în ultimul deceniu tocmai din cauza adversităţii între marile puteri, dornice să-şi capete fiecare noi pioni strategici în toate zonele lumii şi mai ales în cele cu relevanţă strategică.

Astfel se face că şi raţionamentele militare se adaptează noului cadru de incertitudini, începe să se vorbească despre războaie asimetrice, în fapt despre favorizarea diverselor operaţiuni efectuate cu unităţile de comando. Scenariile de intervenţie presupun mai rar operaţiuni cu forţe clasice (chiar din cadrul trupelor speciale), adică identificabile imediat prin uniformă, cel mai adesea pornindu-se de la prezumţia apariţiei unor unităţi mici, foarte mobile, cu acţiuni de tipul „hit and run“, prefaţând momentul declanşării conflictului propriu-zis.

Pentru asta este nevoie de un sprijin logistic şi de echipamente de un anume tip, iar apariţia acestora în proximitatea zonelor de interes strategic prefaţează, de obicei, începerea conflictului de mai mari dimensiuni.

În situaţia asta ne aflăm acum în zona Orientului Mijlociu şi de aici întreaga dilemă a viitorului conflict.

Chiar dacă dezechilibrul între forţele iraniene şi cele ale unei eventuale coaliţii în care să fie angajate forţele americane (inclusiv terestru) este absolut enorm, asta nu rezolvă în totalitate problema. Asta pentru că spaţiul iniţial al angajamentului militar este deosebit de redus dacă obiectivul este protejarea strâmtorii Ormuz, întrebarea fiind dacă vor putea fi anihilate la timp forţele navale iraniene, navele mici de asalt (unele cu misiuni sinucigaş) lansate în sistemul folosit cu atâta succes de piraţii somalezi. Este posibil ca în asemenea atacuri să fie angajate şi submarinele de buzunar iraniene de tip Ghadir, eventual sub acoperirea tirului de rachete de croazieră  de pe alte submarine (cele din clasa Kilo sau cel lansat de curând, din clasa intermediară, dotat şi cu torpile şi mine marine). Iar dotare militară a Iranului, chiar dacă nu-i permite să spere la victorie împotriva gigantului american şi aliaţilor săi regionali, poate provoca daune serioase căci cel puţin prima fază a conflictului va implica şi folosirea rachetelor de croazieră şi rachetelor balistice.

Dar aici este o problemă care vine să se adauge celei nucleare pe care am discutat-o deja în numeroase articole. Iranul dispune acum de o rachetă de croazieră, Hoveizeh, testată cu succes după ce a parcurs o distanţă de peste 1200 km şi a lovit ţinta, iar în raportul din 2017 publicat de Institutul internaţional de studii strategice de la Londra, se indica faptul că Iranul dezvolta mai multe tipuri de rachete cu rază de acţiune cuprinsă între 200 şi 2000 km, capabile să transporte încărcături între 450 şi 12000 km.

Problemă e simplă: avem, pe de o parte, declaraţiile oficialilor iranieni privind noile tipuri de arme balistice şi, pe de alta, Rezoluţia 2231 a Consiliului de Securitate prin care Iranul nu trebuie să aibă „niciun fel de activitate legată de rachetele balistice concepute să transporte încărcături nucleare, inclusiv tiruri care folosesc tehnologia rachetelor balistice“.

Obligatoriu pentru cine?

Anul trecut, pe 13 august, Iranul a prezentat racheta Fatah Mobin, o nouă rachetă balistică , cea care acum este în arsenale alături de tipurile „Emad“, „Ya Ali“ sau „Sumar“, aceasta din urmă având posibilitatea de a fi folosite şi pe avionul SU-22.

Ca element de noutate - pentru că deja este desemnat ca o ţintă strategică - este sistemul iranian de rachete antiaeriene „Khordad 15“ prezentat ca având capacitatea de a distruge avioane de vânătoare şi drone la o distanţă de 120 km şi poate detecta avioane sau drone „invizibile“ la o distanţă de 85 Km şi să le distrugă la o distanţă de 45 km.

Nu e o glumă: sistemul foloseşte rachete fabricaţie locală inspirate de sistemele HAWK vândute Şahului de SUA şi apoi livrate Republicii Islamice în perioada scandalului „Afacerii Iran Contra“ din anii '80.

Fără îndoială că Iranul va folosi toate tipurile de arme de care dispune. Fără îndoială că, în cazul declanşării ostilităţilor, ţintele din Iran vor fi capacităţile de producţie nucleară, dar şi uzinele de producţie de armament şi depozitele militare, precum şi instalaţiile petroliere. Cu perspectiva teribilă a unui haos total, foarte posibil, spun unele surse, extins în mai multe ţări din zonă, prin folosirea unor arme interzise tip „bombe nucleare murdare“ aflate, spun diverse sericii de informaţii, în dotarea unor organizaţii teroriste.

Dacă se întâmplă asta, atunci repercusiunile vor fi enorme şi efectele vor dura dincolo de imaginaţia noastră. Dilema este: aşa stând lucrurile, nimeni nu ar trebui să facă nimic? Şi dacă face, conform căror reguli? Totul în prezenţa marii necunoscute: în caz de atac american asupra Iranului, Rusia şi China vor răspunde oare chemării de ajutor?