De ce nu ne putem permite un nou război în Orientul Mijlociu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Aproape întreaga comunitate de experţi interesată de dinamica de putere din Orientul Mijlociu consideră Libanul un jucător regional cu un viitor fragil.

Economia neperformantă şi coruptă, alături de (mini)colapsurile politice din ultimii ani au transformat Libanul dintr-un stat privilegiat, cu un sistem democratic bazat pe existenţa unui sistem politic confesional (preşedintele este creştin maronit, prim-ministrul musulman sunnit, iar şeful Parlamentului este un musulman şiit), într-o ţară aflată în cădere liberă.

De la exploziile din zona portuară a Beirutului din august anul trecut, care au avut drept consecinţă demisia guvernului, liderii libanezi nu au ajuns la un consens în ceea ce priveşte formarea unui nou guvern, ceea ce pune în pericol însăşi existenţa Libanului ca stat. Săptămâna trecută Saad Hariri, prim-ministrul desemnat cu formarea unui nou guvern şi-a dat demisia, acutizând astfel criza multidimensională în care se află Libanul. Demisia lui Hariri semnalează fragmentarea definitivă a alianţelor politice şi are consecinţe dramatice pentru integritatea Libanului ca ţară, cât şi pentru regiune.

În timp ce comunitatea internaţională „priveşte cu îngrijorare” degradarea climatului de securitate din regiune, putem observa că sprijinirea unui regim democratic funcţional în Liban nu serveşte de fapt obiectivelor economice şi militare ale multor actori importanţi. Hezbollahul este principalul beneficiar al tensiunilor interne. Dacă până în acest moment s-a considerat că Hezbollahul este o sursă de autoritate paralelă guvernului libanez, acum, în absenţa unui stat funcţional, Hezbollahul este statul. „Naufragiul Libanului”, aşa cum a fost numit de Banca Mondială, a creat noi oportunităţi pentru Hezbollah. Acesta are de câştigat şi de pe urma instabilităţii economice: o economie săracă înseamnă o piaţă neagră prosperă. Strategia de comunicare a Hezbollahului a fost întotdeauna aceeaşi: a luat naştere din nevoia de a elibera teritoriile libaneze deţinute de Israel, iar toate acţiunile acestuia sunt menite să invalideze existenţa statului Israel. În timpul ultimelor confruntări din Gaza, sprijinul pe care l-a primit Hamasul din partea Hezbollahului a fost mai degrabă unul schiţat, decât unul real. Din punct de vedere ideologic Hezbollahul rămâne loial palestinienilor, din punct de vedere pragmatic acesta este interesat de consolidarea propriei poziţii de lider naţional (şi în curând regional).

Locul modest pe care îl ocupă Orientului Mijlociu pe agenda globală a SUA şi interesul mai scăzut al administraţiei Biden (în comparaţie cu administraţia Trump) faţă de Israel sunt sinonime cu un interes scăzut faţă de Liban. Lucru care, în mod firesc, îi permite Rusiei (care nu este nicidecum singurul actor internaţional interesat de poziţia strategică a Libanului) să îşi consolideze influenţa în regiune. În timp ce singura reacţie a SUA a fost declaraţia secretarului de stat Anthony Blinken, care a numit demisia lui Hariri „dezamăgitoare”, Rusia este mai interesată să păstreze situaţia actuală din Liban şi să continue să sprijine Hezbollahul.  

Noua conferinţă internaţională a donatorilor pentru Liban de luna viitoare nu face decât să supradimensioneze factorul economic, în timp ce problemele cu care se confruntă Libanul sunt mult mai ample. Fără un guvern funcţional, comunitatea internaţională trebuie să aibă curajul de a accepta evidenţa faptului că peisajul politic al Libanului, clivajele socio-religioase şi starea compusă de neîncredere a cetăţenilor libanezi pot conduce la apariţia unui nou război civil.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite