Dumitru Codiţă este unul dintre cetăţenii ploieşteni care au făcut ceva util pentru compatrioţii lor. 

Trecerea timpului i-a permis o comparaţie necesară între ce a fost şi ce a ajuns o instituţie militară.

Inserarea aici a gândurilor sale este aidoma unui apel telefonic, în care cel care a sunat îşi explică amărăciunea, iar la celalalt capăt al firului nu este decât o linişte deplină. 

În esenţă, nu este o pledoarie, nostalgică, după un trecut ce nu va mai fi nicicând viitor.

Ci expresia evaluării unor semeni după rezultate concrete, nu funcţii pasagere. 

După cum sunt prezentate lucrurile, măcar un secretar de stat, din ministerul de resort, ar trebui să acţioneze pentru revitalizarea unei structuri care, dacă nu mai este azi utilă, de ce mai este finanţată? 

Iată şi textul integral al colonelului, în rezervă, Dumitru Codiţă:

acod2

Aniversare sau comemorare? A fost odată o instituţie, lider în domeniul promovării dreptului internaţional umanitar în România, structură cu prim rol de responsabilitate in elaborarea si coordonarea promovării politicilor specifice în Armata României.

Se numea Centrul de Drept Internaţional Umanitar al Armatei (CDIUA) şi îşi avea sediul la Ploieşti. Era racordată la fluxul instituţional internaţional şi implicată consistent pe plan naţional, în demersurile de implementare a standardelor specifice în plan legislativ şi educativ.

Înfiinţată la 29 octombrie 1993, în 2008 a aniversat cincisprezece ani de existenţă. În acest an ar fi trebuit să se marcheze 20 de activitate, dar în ultimii cinci ani, instituţia a intrat într-un declin provocat.

Mutată din garnizoana în care a fost înfiinţată şi s-a afirmat, nu mai reprezintă decât simbolul a ceea ce a fost. Care sunt beneficiile mutării? O întrebare la care ar trebui să răspundă cei care azi trebuie să îndeplinească atribuţiile structurii.

Unii ar putea spune de ce mă mai interesează pe mine acum această problemă? Că ar fi un cartuş tras în aer, de către mine...

Dacă responsabilii de la cel mai înalt nivel nu sunt interesaţi, ce contează că era un proiect de mare valoare şi prestigiu pentru ţară şi Armată? Cei vinovaţi de distrugerea unui simbol naţional ar trebui să dea socoteală cumva. Dar ştiu că nimeni nu va reacţiona!

Eu doar îmi fac datoria să semnalez un fapt. Şi vă asigur că semnalul meu nu este expresia unei refulări acumulate ca urmare a atitudinii decidenţilor momentului faţă de mine. O fac din două motive.

1. Frecvent întâlnesc persoane care ştiu ce reprezenta Centrul. De fiecare dată sunt întrebat cum mai merge acesta? Când le spun că a fost mutat în Bucureşti îşi exprimă dezamăgirea cu privire la abandonarea unei memorii instituţionale legată de activităţi, instituţii, oameni şi fapte construită cu migală timp de 15 ani. S-a renunţat la o expertiză unică prin îndepărtarea experţilor, printre care mă consider şi eu, alţii s-au descurajat/au fost ajutaţi să se descurajeze. În ce mă priveşte, aşa se explică faptul că la puţin timp după ce am fost trecut în rezervă, la limită de vârstă în grad, funcţia a fost crescută. Făcută cu puţin timp înainte mi-ar fi permis să valorific mai mulţi ani experienţa câştigată prin investiţia pe care Armata a făcut-o cu pregătirea mea în cadrul unor instituţii internaţionale.

2. Generarea unei eventuale analize a ceea ce a reuşit instituţia în ultimii 5 ani. Ce a reprezentat în planul eficientizării activităţii de promovare a dreptului internaţional umanitar în mediul militar şi civil mutarea în altă locaţie? O simplă analiză a ceea ce era Centrul în 2008 şi ce este acum ar fi suficientă. Pentru momentul 2008 se poate consulta lucrarea „Dreptul internaţional umanitar în Armata României sau Monografia CDIU” - publicată pe siteul www.arduph.ro - apărută la Centrul Tehnic Editorial al Armatei , iar pentru prezent, analiza la faţa locului. În articolul „S-a pierdut încă o valoare a Armatei României” semnalam consecinţele negative, interne şi internaţionale, pe care le-ar putea avea mutarea unei instituţii, consacrate.

Viaţa a demonstrat că am avut dreptate. Acum pot afirma cu toată responsabilitatea că, începând cu luna mai 2012, CDIUA şi-a încetat existenţa. În prezent, nu mai există nicio corespondenţă între ceea ce se preconiza a fi Centrul - un pol de difuzare a dreptului internaţional umanitar în mediul militar şi civil, o punte de legătură spre societatea civilă şi instituţiile internaţionale cu preocupări similare, respectiv ceea ce este în prezent-un nume fără conţinut.

Pentru a justifica cele afirmate, foarte sintetic voi face un inventar a ceea ce reprezenta Centrul la cea de-a 15 aniversare şi apoi ce a mai rămas în prezent.

tucking in

La 15 ani. Cele 275 de pagini ale Monografiei, dau o imagine de ansamblu asupra locului şi rolului pe care Centrul îl avea în plan intern şi internaţional printre instituţiile şi structurile cu răspunderi în domeniu.

În acest sens, aprecierea obiectivă a unei personalităţi internaţionale cu privire la modul în care România îşi îndeplinea obligaţiile de implementare a dreptului umanitar era următoarea: „A doua dimensiune este integrarea deplină în cadrul Forţelor Armate Române. …CICR a fost asociat acestui proces şi cunoaşte rezultatele. Crearea unui Centru de Drept Internaţional Umanitar, la Ploieşti este un exemplu unic în regiune, ceea ce trebuie subliniat şi lăudat” (Patrik Zahnd, preşedintele Delegaţiei Regionale a CICR pentru Europa Centrală în lucrarea „Mari probleme umanitare în dezbaterea oamenilor de ştiinţă”, Ed. VIS Print, Bucureşti, 2006, p.19).

La acel moment, Centrul beneficia de recunoaştere şi un real prestigiu pe plan local, naţional şi internaţional. Multe acţiuni, inclusiv înfiinţarea, s-au desfăşurat cu sprijinul autorităţilor şi instituţiilor locale ploieştene. Pe plan naţional, atât în domeniul militar cât şi cel civil, Centrul era implicat activ în amplul proces de difuzare şi implementare a dreptului internaţional umanitar, un domeniu căruia i s-a acordat o atenţie sporită după 1989.

Numeroasele şi diferitele modalităţi de implicare, precum şi calitatea prestaţiei Centrului, au făcut ca acesta să devină o structură competentă în a susţine activităţi pentru cunoaşterea noului domeniu.

Cât priveşte colaborarea internaţională, aceasta era deosebit de consistentă şi susţinută. Era prezent la activităţile internaţionale organizate de structurile şi personalităţile cu notorietate în domeniu şi organiza acţiuni comune cu cele mai prestigioase instituţii din Europa.

Inventarul instituţional în 2008 era următorul: structură independentă cu sediu propriu; colaborări cu structuri similare din alte armate şi instituţii internaţionale (CICR, Societatea Internaţională de Drept Militar şi Drept al Războiului, Institutul Internaţional de Drept Umanitar, San Remo; Institutul Apărării de Studii de Drept Internaţional, New Port, SUA ş.a.); cooperare cu ministerele şi instituţiile naţionale cu răspunderi în domeniu; organizarea unor activităţi cu participare internaţională (cursuri, seminarii, simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc); concepţie editorială anuală (elaborarea de lucrări pentru instruirea personalului forţelor armate – manuale, regulamente lucrări etc.); concepţie de difuzare, care consta în: puncte de informare şi documentare în unităţile militare, punct de pregătire mobil pentru detaşamentele ce urmau să participe la misiuni internaţionale, bază de date cu lecţiile învăţate după participarea în teatrele de operaţii; publicaţie şi site propriu; acordarea premiului anual „Tudor Radu Popescu”personalităţii cu cea mai importantă acţiune de difuzare a dreptului internaţional umanitar; gestionarea şi orientarea activităţii Secretariatului Comisiei Naţionale de Drept Internaţional Umanitar; susţinere din partea autorităţilor locale ş.a.

Facilităţile de care dispunea în Ploieşti îl situau printre puţinele instituţii internaţionale cu preocupări în domeniu.

Untitled

Ultimii 5 ani. Ce s-a reuşit în perioada 2008 – 2013 cu Centrul este incredibil!

O prăbuşire aproape totală şi prezentarea imaginii palide a unei structuri care mai funcţionează în virtutea inerţiei. Marea majoritate a activităţilor prezentate mai sus au fost abandonate. Afirmaţia se bazează pe analiza făcută pe baza informaţiilor găsite pe site-ul instituţiei. Un site sărăcăcios în formă, idei şi conţinut.

În primul rând frapează faptul că o instituţie subordonată Statului Major General, care avea o entitate şi locaţie proprii, se ascunde acum în spatele unei instituţii de învăţământ. Nicio imagine cu dispunerea în noua locaţie, doar vorbe fără acoperire în prezentarea text a instituţiei. Multe informaţii sunt neactualizate şi erau valabile pentru locaţia de la Ploieşti, care nu sunt realizabile în noua locaţie.

Publicaţia proprie, acum în format electronic, cu un conţinut anost şi neinteresant, s-a oprit la nr. 34, ian.-mart. 2012. Cât priveşte activităţile organizate, care să ateste utilitatea structurii în domeniul pentru care a fost creat, nu găseşti nimic relevant. Rubricile: Evenimente, (nicio activitate a Centrului, ultima, un curs în 17-28 oct. 2011) şi Încălcări ale DIU, în care în ultimii cinci ani au fost postate cinci articole nerelevante şi nesemnificative, sunt edificatoare în acest sens. Lipsa de profesionalism a structurii şi limitele de expertiză, exprimare ştiinţifică şi coordonare se reflectă şi asupra Comisiei Naţionale de Drept Internaţional Umanitar (CNDIU) al cărui Secretariat este asigurat de Centru. Pe site-ul în discuţie, CNDIU beneficiază de o prezentare simplistă, iar ultima activitate postată este cea din 9 martie 2012. 

În data de 1 noiembrie ar fi fost momentul aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei structuri emblematice pentru România şi Armata română. Este însă mai mult o comemorare a cinci ani de la dispariţia structurii, cele prezentate mai sus fiind concludente. Instituţie naţională reprezentativă, cu certe valenţe internaţionale, şi-a redus activitatea la consumarea capitalului de imagine adunat în perioada ploieşteană (1993-2008).

Nimic nu justifica o mutare, mai ales că avizele din partea unor structuri competente au fost nefaborabile. Dar când interesele personale sunt mai presus decât cele instituţionale, totul este posibil! CDIUA s-a transformat dintr-o instituţie dinamică, activă, implicată şi creativă în una contemplativ-vegetativă. Nu mai contează în ecuaţia promovării competente a dreptului internaţional umanitar în mediul militar şi civil.

Se potriveşte acum Centrului parafraza: „La trecutu-ţi mare, jalnic viitor”. Poate s-ar impune o analiză pentru a se salva ce se mai poate salva. Este evident că actuala conducere a structurii şi-a atins de mult limitele. Cu siguranţă, la nivelurile superioare ale Armatei se găsesc şi persoane care să fie preocupate de calitatea unei structuri subordonate. De la acestea ar fi de aşteptat o reacţie. Eu aş fi dispus să le pun la dispoziţie expertiza şi termenii în care a fost concepută şi ar fi trebui să funcţioneze instituţia. În prezent aceasta nu mai reprezintă acel pol de atracţie şi cuagulare a entităţilor şi persoanelor cu responsabilităţi şi preocupări într-un domeniu de certă importanţă şi actualitate, cum este cel al dreptului internaţional umanitar.

ARDUPH a preluat o parte din atribuţiile Centrului. Personal am continuat să duc mai departe prin acţiuni voluntare perpetuarea demersurilor de promovare a dreptului internaţional umanitar în societatea civilă din România. În acest sens, am activat la Ploieşti o filială a Asociaţiei Române de Drept Umanitar (ARDUPH). Prin aceasta am înfiinţat un Centru de documentare la Cercul Militar Ploieşti pentru militari şi civili; tot aici prezentăm o expoziţie permanentă de insigne, medalii şi fanioane având ca tematică „Pacea şi Mişcarea internaţională de Cruce Roşie”; am fondat „Colecţia Cartea ARDUPH”, în care sunt publicate lucrări cu tematică specifică ; am organizat câteva sesiuni de comunicări ştiinţifice, iar materialele au fost publicate în lucrări dedicate manifestărilor respective; gestionez un site cu tematică specifică accesat de vizitatori din întreaga lume (www.arduph.ro), procentul vizitatorilor străini fiind aproape 40% etc.

În acest an s-au marcat 150 de ani de la înfiinţarea CICR, instituţia care gestionează la nivel internaţional problematica dreptului internaţional umanitar. Cu acest prilej, în cooperare cu dl. prof. dr. Ionel Cloşcă, am elaborat o lucrare unicat pe plan internaţional („Dicţionar enciclopedic de drept internaţional umanitar – de la origini până în prezent”), care prezintă fenomenul conflictologic pe ultimii 5.000 de ani de istorie cunoscută, din perspectiva apariţiei, cristalizării, afirmării şi concretizării mecanismelor şi regulilor de gestionare a conflictelor armate în instrumentele juridice actuale.

ACOD3

 

Lansarea lucrării, făcută la Palatul Parlamentului, a avut ca rezultat adoptarea în regim de urgenţă a Legii privind declararea zilei de 14 mai Ziua dreptului internaţional umanitar. Chiar în timpul manifestării, la care din partea CNDIU a fost prezentă doamna Victoria Gavrilescu, reprezentant MAE, ni s-a transmis din partea Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor faptul că legea a primit aviz favorabil (14 mai reprezintă data în care România a semnat Convenţiile de la Geneva din 1949). Satisfacţia de a lăsa ceva în urmă mi-a fost răsplătită prin acordarea titlului de membru de onoare a Comisiei Naţionale de Drept Internaţional Umanitar, ca o recunoaştere a contribuţiei mele la înfiinţarea şi funcţionarea instituţiei. Trebuie să precizez însă că cel mai greu de convins, pentru a mi se decerna acest titlu au fost tocmai reprezentanţii MApN. Să fie vreo legătură între poziţia mea critică privind unele dezvăluiri în legătură cu Centrul şi unele abuzuri făcute în promovarea unor persoane? Desigur că nu.

Nu am răspuns la două întrebări:

1. Ce lucrări au apărut sub egida Centrului, în ultimii cinci ani?

2. Ce activităţi a desfăşurat, în aceeaşi perioadă, în cooperare cu principalele instituţii internaţionale, cu răspunderi în domeniul dreptului umanitar?