De pe baricadele revoluţiei la conducerea Europei

>> Câţiva dintre participanţii la evenimentele din '68 au devenit politicieni de vază pe scena europeană, după ce au renunţat la ideile radicale. Protestatarii reprezintă un ingredient

>> Câţiva dintre participanţii la evenimentele din '68 au devenit politicieni de vază pe scena europeană, după ce au renunţat la ideile radicale.

Protestatarii reprezintă un ingredient nelipsit de la summiturile politice sau economice. La prima vedere, între cei care participă la manifestaţiile, uneori violente, de stradă, şi cei care iau decizii există bariere greu de trecut. Sunt însă şi politicieni care îi pot privi în ochi pe manifestanţi, prin prisma trecutului lor "revoluţionar".

George Robertson, pe vremea când era secretar general al NATO, i-a delectat pe preşedintele american, George W. Bush, şi pe şeful Pentagonului, Donald Rumsfeld, cu dezvăluiri despre trecutul "revoluţionar" al aliaţilor europeni. În cadrul unei cine la Casa Albă, Robertson a început mărturisirile cu propria persoană, recunoscând că în tinereţe a demonstrat împotriva bazelor militare americane din Europa.

Javier Solana, predecesorul său în fruntea Alianţei Nord-Atlantice, se opusese aderării Spaniei la această organizaţie. Otto Schily, fost ministru german de interne, a fost avocatul grupării teroriste Baader-Meinhof. Consternarea creştea în rândul mesenilor, dar Robertson nu lansase încă "piesa de rezistenţă": fostul premier portughez, astăzi şeful Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, a avut simpatii maoiste.

Maoist sau comunist de tip sovietic

Deşi nu îi place să spună poveşti din trecutul său, Barroso a încercat să lămurească activitatea sa din tinereţe, la prima sa conferinţă de presă de la Bruxelles.

Politicianul portughez a declarat cu nonşalanţă că, în perioada studenţiei sale, la Lisabona nu existau decât două opţiuni politice în campusurile universitare: maoismul şi comunismul de tip sovietic.

De altfel, Barroso a precizat că şi-a început cariera politică ca activist maoist, opunându-se dictaturii de dreapta din Portugalia, încheiată în 1974 în urma unei lovituri militare. "Acum sunt un moderat", a afirmat el, adăugând că nu îi este ruşine de ceea ce a făcut în perioada studiilor la Facultatea de Drept.

Una dintre sarcinile importante ale tinerilor revoluţionari era răspândirea unui cântec interzis de dictatură: "Je t'aime… moi non plus". Cei din aceeaşi generaţie cu preşedintele CE susţin că povestea nu este în întregime adevărată. Se pare că printre studenţi erau şi facţiuni moderate.

Participant activ la plenare

Pentru a lămuri lucrurile, europarlamentarul portughez Miguel Portas a postat pe site-ul său un material video care îl arată pe Barroso la o plenară a Federaţiei Studenţilor Marxişti-Leninişti, organizaţia de tineret a Mişcării de Reorganizare a Partidului Proletar (MRPP).

Acesta acuza sistemul de educaţie din Portugalia ca fiind "burghez", antiproletar" şi "antipopular". Viitorul şef al Comisiei Europene era şi partizanul introducerii în programa Facultăţii de Drept a disciplinei "marxism-leninism-maoism".

Bernard Kouchner, exclus din Partidul Comunist

Şeful diplomaţiei franceze, Bernard Kouchner, şi-a început cariera politică aderând la Partidul Comunist. Exclus în 1966, a virat spre socialişti, de unde a plecat la Partidul Radical de Stânga. Nici aici nu a rămas prea mult timp, întorcându-se în rândurile Partidului Socialist. În timpul revoltelor studenţeşti din 1968 a făcut parte din comitetul de grevă al Facultăţii de Medicină.

În acelaşi an, pleacă la Biafra, în sudul Nigeriei, în cadrul unei misiuni a unei asociaţii medicale. Kouchner se numără apoi printre fondatorii "Medicins sans Frontieres", organizaţie pe care o va părăsi în urma unei dispute. La acea vreme, deviza sa politică putea fi rezumată astfel: "Pentru a schimba legea, uneori trebuie să o încalci". Cei care i-au criticat activitatea din Kosovo susţin că lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Peter Hain a luptat împotriva apartheidului

Peter Hain, ministru al muncii şi pensiilor din Marea britanie, se distinge de ceilalţi membri ai guvernului britanic prin trecutul său. S-a alăturat relativ târziu mişcării laburiste, după ce a cochetat cu ideile liberale. Născut în Africa de Sud, Hain a luptat împotriva rasismului din această ţară, chiar dacă părinţii lui au fost nevoiţi să emigreze în Marea Britanie pe când el avea 16 ani. În 1970, a condus un grup de protestatari care a încercat să întrerupă turneul echipei de rugby a Africii de Sud în Marea Britanie, invadând terenul sau lipind cu adeziv uşile de la camerele de hotel ale jucătorilor. Doi ani mai târziu a trimis o scrisoare-capcană.

O defecţiune a făcut ca scrisoarea să nu explodeze, dar Hain şi-a continuat protestele. În 1975, a fost acuzat de jefuirea unei bănci, fiind achitat după un proces rapid, care a durat doar 10 zile. Actualul ministru britanic al muncii apreciază că a fost o încercare a autorităţilor de la Pretoria de a-l reduce la tăcere. Acuzaţia, de care a fost achitat la scurt timp, a avut însă efect asupra sa.

De la liberali la laburişti

Simţind că nu are prea multe în comun cu liberalismul, s-a înscris în Partidul Laburist. Radicalul de altădată s-a transformat într-un Albion eurosceptic, într-un proeuropean convins, pentru care aderarea ţării sale la euro este "inevitabilă". Mulţi au fost surprinşi când l-au auzit făcând apel la cei care manifestau în favoarea organizării unui referendum pentru respingerea Constituţiei europene să renunţe la proteste.

Joschka Fischer, eternul rebel al politicii germane

Fostul ministru german de externe Joschka Fischer a reprezentat o excepţie pe scena politică de la Berlin: era spiritual, avea calităţi de star şi un trecut controversat. Acesta a ieşit la iveală în 2001, dar nu i-a afectat cu nimic popularitatea, clădită şi datorită imaginii sale de etern rebel. La doar 19 ani a renunţat la şcoală pentru a fugi în Scoţia unde s-a căsătorit cu minora Gretna Green.

Stabilirea la Frankfurt i-a prilejuit întâlnirea cu Daniel Cohn-Bendit, cu care avea să lege o prietenie durabilă. Presărată de nenumărate momente dificile, care au culminat cu mărturia pe care cei doi au depus-o în cadrul procesului intentat lui Hans-Joachim Klein pentru participarea la atentatul din 1975, de la summitul OPEC de la Viena.

Membru al "Luptei Revoluţionare"

În 2001, revista "Stern" a publicat mai multe fotografii în care Joschka Fischer bătea un poliţist în timpul unor confruntări între poliţia din Frankfurt şi radicalii de stânga. Fischer nu şi-a ascuns niciodată activismul din tinereţe, de care era chiar mândru. Dar nimeni nu bănuia că acest activism presupunea şi acţiuni violente împotriva autorităţilor. Între 1968 şi 1975, Fischer a făcut parte din "Lupta Revoluţionară" (RK), mişcare creată de Daniel Cohn-Bendit.

Gruparea avea legături cu organizaţia teroristă germană "Fracţiunea Armata Roşie" (RAF). Iar Fischer şi Cohn-Bendit au frecventat o perioadă aceleaşi cercuri cu Hans-Joachim Klein, omul de legătură între RAF, liderul libian Moammar Ghadafi şi Frontul de Eliberare a Palestinei.

Spre deosebire de Klein, care nu a putut renunţa la radicalismul lui, Fischer a virat spre curentul ecologist, numărându-se printre fondatorii Verzilor, împreună cu alţi susţinători ai stângii. În 1983, Joschka Fischer a fost ales membru al Bundestagului şi a decis să aducă un nou suflu în politica de la Bonn. Prima apariţie în parlament a fost în blugi şi tenişi, iar intervenţiile sale ulterioare în plen au fost marcate de replici acide la adresa adversarilor politici.

Daniel Cohn-Bendit, supranumit "Mister Europa"

Deşi a jucat un rol central pe scena politică din Franţa doar pentru câteva săptămâni, Daniel Cohn-Bendit personifică cel mai bine stânga din Vestul Europei şi din America de Nord, de la sfârşitul anilor `60 şi începutul anilor 70. În 1968, Daniel Cohn-Bendit era liderul unei mărunte mişcări studenţeşti din campusul Nanterre al Universităţii din Paris. Pe 22 martie, un grup de studenţi conduşi de "Danny cel Roşu" a tulburat inaugurarea unei piscine în campus.

Intervenţia poliţiei şi nemulţumirea ce domnea în rândul tineretului au dus la ceea ce a fost numită cea mai mare mişcare de protest din istorii noii stângi. Cohn-Bendit, fiul unor evrei emigraţi din Germania, a fost expulzat pe 24 mai, charisma sa şi simpatia de care se bucura printre colegi nefiind pe placul autorităţilor. Mai bine de 10 ani, el nu a mai avut dreptul de a intra în Franţa.

Ajuns la Frankfurt, Daniel nu a renunţat la activitatea politică. În anii '70 a creat RK, un grup care încuraja cooperarea între studenţi şi muncitori. Gustul său pentru manifestaţii de protest nu a dispărut, iar în anii `80 a înfiinţat o revistă în care erau promovate idei radicale de stânga.

Europarlamentar ba german, ba francez

Destinul său a luat o turnură neaşteptată în 1984, odată cu înscrierea în Partidul Verzilor. Coaliţia Verzilor cu Partidul Social-Democrat la nivel regional a dus la desemnarea sa în funcţia de viceprimar al oraşului Frankfurt. În 1994 a devenit europarlamentar, tot pe listele Verzilor. La următoarele alegeri europene a virat din nou spre Franţa şi a ajuns din nou în Parlamentul de la Strasburg, de data aceasta din partea ecologiştilor francezi, câştigându-şi renumele de "Mister Europa".

Numai că vederile sale mai puţin convenţionale referitoare la politica comună europeană au devenit nepopulare în Franţa, atrăgând critici atât dinspre stânga, cât şi dinspre dreapta. Astfel, stânga i-a reproşat sprijinul pentru intervenţiile militare din Bosnia şi Afganistan, în timp ce dreapta nu a văzut cu ochi buni pledoariile sale pentru legalizarea drogurilor uşoare, renunţarea la energia nucleară şi îmbunătăţirea condiţiilor pentru imigranţi. Urmarea: a părăsit din nou Franţa, pentru a se reîntoarce în Germania.

În prezent este din nou europarlamentar german şi copreşedinte al Grupului Verzilor din forul legislativ de la Strasbourg.