Dar cei 176 de martiri, Khamenei?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
s

Există în creştinism o dezbatere clasică despre căinţa pe patul de moarte. Teoretic, cel puţin în unele doctrine, căinţa muribundului poate mântui pe oricine (dacă e sinceră), pentru că mila lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Reacţia uzuală în faţa acestei idei este: „Adică şi Stalin? Şi Hitler? Omori milioane de oameni, te căieşti sincer la momentul potrivit şi gata?!”.

Cam la fel stau lucrurile cu „teoria martiriului” utilizată în acest moment de regimul de la Teheran. Poţi să îţi petreci viaţa masacrând disidenţi iranieni şi sirieni, kurzi, soldaţi americani în Irak – dar dacă mori în slujba ayatollahilor, gata, eşti un martir, ai rezervat un loc răcoros în paradis iar pe pământ beneficiezi de un veritabil cult. Şi atentatorii de la 11 septembrie 2001, care au strivit în zidurile Turnurilor Gemene mii de oameni nevinovaţi, tot martiri sunt într-o astfel de metafizică a războiului şi anihilării adversarului. E drept că ei erau sunniţi şi învăţaseră ceva mai târziu această doctrină a shahidului (martirului) care a fost dezvoltată de şiiţii iranieni şi libanezi în anii 70-80 (fundamentul teoretic se găseşte în lucrarea filosofului iranian Ali Shariati, Jihad şi martiriu, fiind ulterior transformată într-o practică uzuală de Teheran în războiul disperat împotriva lui Saddam Hussein, dar şi de miliţiile şiite din Liban, care în 1983 au ucis 299 de militari americani şi francezi într-o operaţiune cu camioane încărcate cu explozibil, fixând astfel ”modelul” care va fi preluat de Hamas, al-Qaeda, ISIS). Regimul ayatollahilor e atât de legat în acest moment de cultul martirilor, încât a construit un uriaş muzeu dedicat lor la marginea Teheranului („Muzeul Sfintei Apărări”), în care există până şi un memorial al ”Martirilor Nucleari” – oamenii de ştiinţă care urmu să le ofere ayatollahilor arma atomică, dar au murit în condiţii (teoretic) misterioase (în practică, Mossad ştie mai multe). 

Cultul martirilor utilizat în acest moment de regimul iranian este o deformare şi o manipulare politică extremă a unei sensibilităţi speciale pe care şiiţii o au pentru suferinţă şi sacrificiu. Numai în creştinism – orientat, mai ales în primele sale secole, către înţelegerea agoniei lui Hristos pe Golgota şi a morţii sale ca premisă pentru Înviere – a mai existat o sensibilitate similară pentru cel aparent ”învins” în împărăţia Cezarului. Revendicându-se din clanul lui Ali, ginerele Profetului Muhammad,  şiiţii au acceptat să fie solidari cu tabăra învinsă de sunniţi în lupta pentru conducerea islamului. Toate figurile majore ale şiismului au pierit asasinate sau măcelărite într-un fel sau altul (cel mai reprezentativ fiind Husayn ibn 'Ali, nepotul lui Muhammad, ucis la Karbala, probabil cel mai sfânt loc al şiiţilor). 

Transformarea de către Teheran a unor terorişti şi criminali de război în martiri (doar pentru că au pierit în luptă) reprezintă, cu alte cuvinte, specularea şi vulgarizarea unui fond emoţional empatic şi generos al lumii şiite. Din acest motiv, dărâmarea de către ayatollahi, din prostie, incompetenţă, panică, a unui avion cu 176 de oameni nevinovaţi reprezintă o problemă morală şi religioasă catastrofală pentru ei. Pentru că iranienii de rând nu vor trece peste acest masacru. Pentru că vor fi solidari cu agonia celor care, în cea mai mare măsură, le erau compatrioţi. Pentru că şiiţii au meditat de-a lungul istoriei îndeajuns de mult asupra suferinţei ca să înţeleagă că fiecare din cei 176 de pasageri reprezintă un martir, nu Soleimani – un militar sângeros, care a murit ca atare.  Martiri sunt cele doua fetiţe ale cuplului Mojgan Daneshmand si Pedram Mousavi, care au murit alături de părinţii lor în avionul prăbuşit. Şi micuţa Paria, care a pierit lângă mama ei, Azaden Kaveh. Martiri sunt Faezeh Falsafi şi cei doi copii ai acesteia. Martir este Kamyar Ebnoddin-Hamidi, un puşti care a murit lângă mama şi tatăl lui în avionul doborât de militarii iranieni. Vor fi tablourile lor expuse în muzeele martirilor din Iran? Vor fi ei plânşi de milioane de oameni pe străzi? Nu, pentru că regimul de la Teheran – foarte probabil – va încerca cu disperare să ascundă şi să închidă subiectul. Aşa cum a făcut şi Vladimir Putin în cazul celor 283 de pasageri (dintre care 85 de copii) ai zborului 17 Malaysia Airlines pe care subordonaţii lui l-au doborât în Ucraina. Numai că ayatollahilor le va fi infinit mai greu să facă uitat acest masacru în ochii unui popor atât de sensibil în faţa tragediilor. Poate că militarii şi clericii de la Teheran nu înţeleg încă, dar au creat o nouă Karbala, care le va sufoca regimul din interior. 

Consecinţele doborârii avionului ucrainean PS752 de către militarii iranieni sunt incalculabile nu doar pentru situaţia din Orientul Mijlociu, ci şi pentru istoria civilizaţiei persane, care are un mod cu totul special de a asimila şi înţelege astfel de drame. Calmarea bruscă a situaţiei din Orient se datorează şocului pe care Teheranul l-a trăit când a înţeles ce a făcut. Ayatollahi nu mai au în acest moment nicio legitimitate: nu doar să susţină o campanie militară şi mediatică împotriva Americii, dar nici să pretindă că pot dezvolta un program nuclear. Serios? Când vezi ce fac cu rachetele, ameţeşti gândindu-te ce s-ar întâmpla dacă acestea ar avea şi nişte focoase nucleare ataşate. Din acest motiv, planul lor de a relansa programul atomic pe fondul ”martirizării” lui Soleimani a eşuat înainte de a începe. Este adevărat că, aproape sigur, doborârea avionului ucrainian nu a fost un act deliberat, ci rezultatul haosului. Dar acest lucru arată nivelul de competenţă militară al ayatollahilor în cazul unui confruntări cu Statele Unite. Au tras câteva rachete asupra unei baze militare goale şi asta i-a debusolat atât de tare încât au început să ia la ţintă şi avioane civile. 

Dacă a existat pericolul unui mare război regional, el a dispărut în momentul în care 176 de pasageri nevinovaţi au fost ucişi de armata iraniană. Acei oameni sunt adevăraţii martiri. Ai noştri, dar şi ai poporului iranian. Nu vom înţelege niciodată, făcând istorie contrafactuală, cum s-a metabolizat moartea lor cumplită în oprirea unui conflict mondial. Sau în compromiterea morală a unui regim care e capabil de astfel de fapte. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite