Câte categorii de militari mai are România? 

Trei. Şi toate umilite, scuipate, batjocorite - începând de la vârful ierarhiei statale, până la structurile coordonate, din umbră, de cine se teme de un... Victor Stănculescu Redivivus.

Prima?  Aceea a camarazilor ce au trecut deja Styxul şi la care, din când în când, cei care i-au preţuit, aşa cum au fost, le aprind - şi de Sf.Paşti - o lumânare.

Despre unii, nici azi nu se ştie unde le zac oasele, pe câmpuri de luptă rase de tăvălugul celor două conflagraţii mondiale. Doar în satele lor de baştină, numele lor a fost trecut pe lista celor neîntorşi din război, scrisă, negru pe alb, pe simple pietre dalbe, ocazional ornate cu coroanele de flori ale unor politicieni practic expiraţi, chiar dacă au fost naiv revotaţi. 

Alţii, şi ei căzuţi la datorie pentru ţară - care s-a bazat întotdeauna, ieri ca şi azi, pe armată şi biserică, numărul preoţilor de acum depăşind pe cel al ofiţerilor şi generalilor activi...- au avut parte de locuri în prezent ştiute, în ţintirimuri pe unde se mai alinie gărzi militare, cu Tricolor şi salve pentru ultimul onor. 

Cei mai înjuraţi, că atâta poate cerebelul unor papagali propagandistici de modă nouă, care, la o adică, nici nu ştiu măcar să ia linia de ochire, darmite să îşi apere concret patria, sunt cei ce nu au murit în luptă, dar care au fost buni la inundaţii, la strânsul recoltelor, la cutremur, la canalele Bucureşti-Dunăre şi Dunăre-Marea Neagră. Nişte cretini, nu-i aşa? Dă-i în măsa! Bine că au crăpat...

A doua categorie de militari sunt rezerviştii. Adică - pentru plebea neinstruită, dar cu cinism suburban garnisită - cei care au trecut în rezervă şi mai păstrează, într-un dulap, ultima uniformă militară, plus cămaşa albă, pentru a fi echipaţi cu aceasta, de cei care îi vor îmbălsăma şi pune în sicriu, înainte de ultimul lor drum, încheiat cu trei salve trase de garda de onoare. 

Rezerviştii? Vreo 80.000, poate nici atât nu mai sunt în viaţă. Toţi nişte imbecili! Ce dracu au studiat inculţii ăştia?

Conform dosarelor lor personale, au învăţat în licee militare, în şcoli de ofiţeri şi subofiţeri, în academii militare, la cursuri de specializare, dure în ţară, extrem de severe peste hotare, au absolvit colegii de studii internaţionale, în state membre ale NATO, unde, de limitaţi ce erau, vorbeau în limbile engleză, franceză, germană...Nişte hahalere! 

Nu merită nici pensiile ce li s-au acordat iniţial - chit că nu au stat noapte de noapte, ca popii, lângă consoartele lor, nici nu au închis grajdurile, ca simplii conaţionali din mediul rural, dormind apoi liniştiţi, ci au fost  chemaţi de acasă când se dădea, din te miri ce, alarma, ca în august 1968 şi decembrie 1989, când tovarăşii militari ruşi aveau chef, de o preumblare, cu şedere lungă, prin ţara tuturor românilor - nici dreptul să muncească şi să se afirme după ieşirea la pensie. 

Deci, dacă mor şi aceşti 80.000 de criptocomunişti, România va trăi ca în rai!

Mai rămân 75.000 de profesionişti militari activi. Cu ei este simplu.

Mişcă în front? Au opinii pro-americane? Schimbaţi din funcţie. Urmăriţi. Filmaţi. Fotografiaţi.

Şi cum nu le plac tuturor blondele politice, inclusiv nostalgicele după flamura secuiască, băieţii care ştiu ce vor în viaţa lor sunt forţaţi să muşte din ţărâna... nesimţirii generale.

Acolo unde pot fi umiliţi, scuipaţi, batjocoriţi, de foşti purtători ai uniformei cu care se lăuda şi Simţitul Numărul Doi al Naţiei - Excelenţa Sa, Emil Boc. 

Pentru cei 75.000, dar şi predecesorii lor, a funcţionat şi mai există o presă militară. Oglinda lor.

Aceasta a fost pretextul colonelului, activ, Dan Gîju, de a scrie - îl citez - "o poveste mult mai frumoasă şi mai complicată", care începe cu un motto datorat lui  Antoine Marie Jean-Baptiste Roger, comte de Saint Exupéry:  

"Nu pui temelia libertăţii când îi împuşti pe cei ce gândesc altfel decât tine."

Pui, nu pui, asta se întâmplă zilnic, în piaţa publică, din ţara marilor impostori. 

Până la ei, pe mapamond au existat şi mai sunt jurnalişti, militari şi civili, care cred în menirea lor, de  a scrie onest, echilibrat, cu suflet, despre cei pentru care următoarea misiune poate fi şi ultima. 

Cui naiba îi trebuie o asemenea istorie? 

Eunucilor politici - a se vedea lipsa lor de reacţie, în privinţa evenimentelor de la Chişinău şi de pe Nistru - nici vorbă!

Animatorilor de talk-show-uri TV, cu un nivel intelectual tipic underground? Exclus.

Atunci? 

Românilor de mâine. 

Care vor avea timp să răsfoiască, să citească şi să preţuiască o radiografie a peste 1.000 de publicaţii militare, autohtone şi de peste hotare, începând din vremea lui Iulius Cezar şi până în prezent. 

Pănă în acea clipă, praful şi pulberea ignoranţei generale să se aştearnă pe orice tentativă a unui profesionist al armelor, de a îşi asuma, public, o altă viziune, robustă, despre naţiunea pe care a jurat să o apere.

Nu să o înjure. 

Amin.