Analiză realizată de Ioana Constantin-Bercean*

Evenimentele recente – atacul asupra celor  două petroliere (Front Altair şi Kouka Courageous) în Golful Oman, în apropierea coastei iraniene, doborârea unei drone americane (RQ-4A Global Hawk) sau decizia de ultim moment a preşedintelui Donald Trump de a opri atacul asupra unor ţinte iraniene – demonstrează escaladarea netă a tensiunilor dintre cele două state, precum şi posibilitatea evidentă a unui conflict deschis între ceea ce specialiştii numesc hiper-puterea lumii libere şi o putere emergentă regională.

Ne interesează acest episod inclusiv din perspectiva comunicării strategice a actorilor implicaţi.

Iranul a făcut o greşeală foarte mare!

Pe măsură ce tensiunile dintre SUA şi Iran se accentuează, atât în contextul presiunilor crescânde ale sancţiunilor economice americane, cât şi ale presupuselor atacuri iraniene amintite anterior, politicienii americani, în special cei din spectrul republican-conservator, devin din ce în ce mai vocali în susţinerea unui atac preventiv asupra Iranului, considerând că dimensiunea militară va avea un efect de descurajare a ambiţiilor regionale propuse de Teheran. Presa iraniană îl citează pe senatorul american Tom Cotton, care a afirmat că acţiunile Republicii Islamice „ar trebui întâmpinate cu răspunsuri militare represive (...) deoarece atacurile nejustificate asupra tancurilor petroliere legitimează acest fel de răspuns“.

Senatorul american Tom Cotton citat de VOA News

Pe 14 iunie, la o zi după atacul asupra tancurilor petroliere, Secretarul de Stat al SUA, Mike Pompeo, a declarat că evaluările guvernului american au dus la concluzia că Iranul este responsabil pentru acest incident, iar preşedintele democrat al Comitetului de Informaţii al Camerei, Adam Schiff, a afirmat că „Nu există nici o îndoială că Iranul se află în spatele atacurilor împotriva tancurilor petroliere, iar dovezile sunt foarte clare şi convingătoare“. Însă, chiar dacă doar cîteva zile mai târziu iranienii au doborât o dronă de supraveghere americană, preşedintele Donald Trump, deşi iniţial reacţionase pe Twitter scriind că gestul a fost o greşeală foarte mare, ulterior nu a mai inflamat situaţia prin discursuri sau texte aprinse, limitându-se (momentan) la a declara că acel gest ar fi putut fi o greşeală a unui „general rebel“, sau o tentativă de escaladare a relaţiilor dintre Teheran şi Washington.

Drona RQ-4A Global Hawk doborâtă de Forţele Aeriene Iraniene. Sursă IRNA News

Chiar dacă susţinătorii hegemoniei americane liberale se opun interpretării militariste preferată de conservatori, diferenţa dintre intervenţionismul liberal şi cel de sorginte conservatoare este mai mult o chestiune de nuanţă decât o credinţă de bază. Până la urmă fiecare preşedinte american de la Franklin D. Roosevelt încoace, fie că a provenit din rândul democraţilor sau din cel al republicanilor, a avut războiul lui. Aşadar, această paradigmă nu este una inventată de Donald J. Trump, precum nici confruntarea dintre SUA şi Iran nu este exclusiv generată de gesturile sau retorica preşedintelui american. Adevăratele obiective din spatele ultimelor intervenţii din această regiune sunt concretizarea unei sfere de influenţă americană în Orientul Mijlociu (o strategie americană bipartizană iniţiată încă de la sfârşitul Războiului Rece), precum şi limitarea expansiunii regionale a Iranului, a cărui emergenţă este percepută ca o ameninţare de către aliaţii SUA din Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, nici publicul american, nici oficialii guvernamentali ai SUA nu ar trebui să se amăgească în ceea ce priveşte sfera şi semnificaţia provocărilor pe termen lung, provocări care ar putea ameninţa pseudo-stabilitatea din această regiune. Gestionarea eficientă a dosarului iranian este o condiţie necesară, deşi insuficientă, pentru a genera stabilitate într-o regiune extrem de fragilă deja, afectată de războaie civile, terorism, reprimare politică larg răspândită, nivel ridicat de corupţie, creştere economică insuficientă sau societăţi civile subdezvoltate.

Déjà Vu iranian?

Dacă atacurile asupra tancurilor petroliere intră încă în categoria poate, presupus sau neconcludent, doborârea dronei de supraveghere aparţinând Forţelor Aeriene Americane este un gest pe deplin asumat de Teheran. Mai mult, oficialii iranieni nu doar că au recunoscut gestul, ci au oferit explicaţii detaliate privind acest incident, catalogându-l „un eşec al SUA împotriva Iranului“!

Articol în Irib News Agency despre „eşecurile americane împotriva Iranului“

Ministrul de Externe iranian, Mohammad Javad Zarif, a postat pe Twitter un mesaj prin care acuză SUA de „terorism economic împotriva Iranului şi de interferenţă teritorială“, făcând aluzie la faptul că drona americană s-ar fi aflat pe teritoriul iranian în momentul în care a fost doborâtă. Zarif a continuat, subliniind faptul că Iranul „nu caută război, dar îşi va apăra zelos cerul, pământul şi apele“.

Imaginea care însoţeşte postarea ministrului de Externe iranian – Sursă: Twitter

De asemenea, comandantul suprem al Corpului Gărzilor Revoluţionare Iraniene (IRGC), generalul Hossein Salami, a declarat că drona doborâtă de Forţele Aeriene Iraniene în regiunea Kouh-e Mobarak a fost „un mesaj clar al Teheranului, care chiar dacă nu caută război, este complet pregătit să poarte unul“.

Există doi factori-cheie ai strategiei regionale a Iranului. În primul rând, Teheranul încearcă să descurajeze ceea ce consideră drept o ameninţare reală şi iminentă din partea actorilor militari externi, şi chiar dacă capabilităţile convenţionale iraniene nu le echivalează pe cele ale Israelului sau ale Arabiei Saudite, cu atât mai puţin pe cele americane, Iranul a adoptat tactici asimetrice pentru a aborda şi gestiona acest dezechilibru de putere, folosind aliaţi precum Hezbollah pentru a-şi pune în aplicare anumite strategii şi, prin urmare, pentru a descuraja atacurile directe. De asemenea, programul de rachete balistice a fost menţinut în afara acordului nuclear, reprezentând un alt mijloc de descurajare împotriva unor posibile atacuri militare. În al doilea rând, şi strâns legat de percepţiile sale privind ameninţările externe, Iranul emite pretenţii la un rol politic semnificativ în modelarea echilibrului regional al puterii. Condus de un amestec de naţionalism şi ideologie, Teheranul respinge orice ordine regională care doreşte să îl excludă.

Deocamdată, relaţia dintre Teherean şi Washington pendulează între incertitudinea cine a făcut-o?, iar apoi apar întrebările ce urmează? şi cum am ajuns aici?. Problema administraţiei americane – dincolo de faptul că aliaţii europeni s-au poziţionat ferm încă din 8 mai 2018, atunci când preşedintele Trump a decis retragerea unilaterală a SUA din Acordul Nuclear cu Iranul (JCPOA – Joint Comprehensive Plan of Action), subliniind faptul că reimpunerea sancţiunilor economice şi revigorarea retoricii agresive dintre SUA şi Iran, va duce în cele din urmă la un război – este legată şi de rezistenţa pe care iranienii o pot opune. Chiar dacă o potenţială confruntare militară între cele două state ar fi disproporţionată din punct de vedere al capabilităţilor şi capacităţilor militare, nu puţini au fost cei care au remarcat că SUA nu s-a mai confruntat cu un inamic la fel de rezilient din anii 1940. De asemenea, un atac al SUA mai ridică şi problemele legitimităţii şi legalităţii. Deocamdată, atât opinia publică, aliaţii tradiţionali ai SUA, dar şi organizaţiile internaţionale sunt reticente la ideea unui nou război în Orientul Mijlociu, iar adoptarea unei rezoluţii în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite care să legitimeze o intervenţie militară în Iran, va fi cu siguranţă boicotată de cel puţin doi membri permanenţi – China şi Federaţia Rusă.

În ceea ce priveşte legalitatea unui atac unilateral, există o dezbatere semnificativă cu privire la sfera autorităţii preşedintelui de a folosi forţa militară în absenţa autorizaţiei Congresului american. Articolul II din Constituţia SUA prevede că un preşedinte poate iniţia o astfel de intervenţie dacă: (1) „interesul naţional“ reprezintă un reper important care să justifice un astfel de gest (însă acest concept a devenit unul extrem de costisitor pentru SUA în ultimele trei decenii); şi (2) dacă folosirea forţei nu se constituie într-un război în sensul prevăzut de Constituţie, deci dacă „natura, durata şi scopul“ angajamentului militar scade sub pragul războiului, preşedintele american poate folosi forţa fără autorizaţia Congresului. Aceste două aspecte ne amintesc de indecizia fostului preşedinte american, Barack Obama, care, deşi stabilise ca linie roşie folosirea armelor chimice asupra populaţiei siriene, a renunţat la un atac asupra forţelor lui Bashar al-Assad în ultimul moment, invocând problema legalităţii unei astfel de intervenţii. Donald Trump, la rândul lui, a revocat ordinul de atac asupra Iranului în ultimul moment, şi există premise ca acest gest să fi avut la bază, dincolo de dilema morală a preşedintelui american – „Câţi oameni vor muri?“ – şi o problemă de legalitate. Însă calea este deschisă, la fel şi ipotezele privind reacţia Iranului în eventualitatea unui atac militar american. Însă dacă preşedintele Trump decide totuşi să ia măsuri militare, şi dacă rapoartele sunt corecte, iar acest gest ar cauza sute de victime în rândul iranienilor, există mari şanse ca Teheranul să răspundă în consecinţă şi atunci vom avea un război complet.

Deştepţi doar pe jumătate

http://www.arabnews.com/sites/default/files/styles/n_670_395/public/main-image/2019/03/12/1487491-1001950375.jpg?itok=ZathizwnRadicalul Ebrahim Raisi, protejatul Ayatollahului Ali Khamenei, candidat pentru funcţia de preşedinte al Iranului (sursa: Arabnews)

Se pare că relaţia din ultimele patru decenii dintre SUA şi Orientul Mijlociu poate fi rezumată uneori în parabole extrem de scurte. Este de notorietate analogia dintre expresia americană „Dacă o strici, o cumperi!“ şi intervenţia americană din 2003, în Irak, făcută de fostul Secretar de Stat american Colin Powell, care l-a avertizat pe George W. Bush despre posibilele consecinţe ale acelei decizii. La scurt timp s-a dovedit că Powell a avut dreptate, Orientul Mijlociu devenind un sistem dezechilibrat, clivajul religos sunni-shia transformându-se în adevărate lupte de gherilă, iar lupta pentru hegemonia regională a dus conflictele la un alt nivel. Mai mult, îndepărtarea, mai mult decât justificată, a lui Saddam Hussein, a revigorat regimul din Teheran, care s-a trezit de-a dreptul peste noapte ca fiind principalul actor majoritar shiit din regiune, extinzându-şi influenţa până în Bagdad.

Sintagma „Deştepţi doar pe jumătate“ poate fi aplicată atât Iranului, cât şi Statelor Unite. În vreme ce Teheranul este obişnuit să acţioneze prin proxy-uri, fără consecinţe majore asupra elitei politice sau asupra teritoriului iranian, SUA, pe de altă parte a încercuit Orientul Mijlociu, iar la aproape trei decenii după primul Război din Golf, SUA menţin câteva zeci de mii de soldaţi în regiune (Arabia Saudită şi Kuwait), iar în Golful Persic sunt două portavioane protejate de 15 nave de război şi de 350 de avioane de vânătoare. Alte câteva mii de soldaţi americani sunt staţionaţi în sud-estul Turciei, la Baza Incirlik, de unde ar putea fi lansate atacuri împotriva Iranului. În plus, Washingtonul a coordonat furnizarea a câteva miliarde de dolari, sub formă de ajutoare şi arme, către Israel, Egipt, Turcia şi statele din Golf. Iniţial, perspectiva acestei Pax Americana erau bune, însă în aceste condiţii o potenţială confruntare cu Iranul ridică problema proporţionalităţii, şi, mai mult, în epoca războiului asimetric, proiecţia forţei militare convenţionale nu pare a fi cea mai eficientă măsură de descurajare. Mai mult, în aceste condiţii, Iranul ar putea să îşi selecteze şi să atace obiective discrete de mare importanţă strategică, cu metode mai dificil de amprentat.

Dincolo de componenta militară a relaţiei dintre SUA şi Iran, trebuie luate în considerare şi variabilele identitare şi ideologice. Escaladarea discursului american în ceea ce priveşte regimul de la Teheran, combinat cu un eventual atac militar asupra unor obiective situate pe teritoriu iranian, ar putea influenţa şi chiar radicaliza societatea iraniană. În mai puţin de doi ani mandatul actualului preşedinte Hassan Rouhani, relativ moderat şi deschis spre dialogul cu occidentul, va ajunge la final, iar contracandidaţii ultra-conservatori ai următorului pretendent moderat la preşedinţia Republicii Islamice Iran îşi vor construi campania pe aceste evenimente, subliniind influenţa nocivă a occidentului. Mai mult, fostul oponent din 2017 al lui Rouhani şi protejatul Ayatollahului Ali Khamenei, Ebrahim Raisi, a acumulat între timp două dintre cele mai importante funcţii în structura politică iraniană: director al sistemului judiciar şi director adjunct al Adunării Experţilor (un organism clerical influent care alege liderul suprem în Republica Islamică Iran). Precedentul din 2005, când Mahmud Ahmadinejad a fost ales preşedinte în detrimentul moderatului Mohammad Khatami, pe fondul nemulţumirii iranienilor faţă de acţiunile Occidentului în general, şi ale Washingtonului în particular, s-ar putea repeta, iar o revenire a ultra-conservatorilor iranieni la conducerea statului ar genera o interminabilă listă de noi disensiuni între Republica Islamică şi restul lumii.

Astfel, confruntarea cu activităţile maligne ale Iranului în regiune va continua să ţină capul de afiş al tuturor agendelor occidentale, şi nu numai. Atingerea şi menţinerea unei stabilităţi regionale durabile necesită o viziune pe termen lung, care ar putea să implice şi anumite compromisuri din ambele părţi. Chiar dacă există o tendinţă printre geopoliticieni de a respinge utilitatea diplomaţiei în conflictele prelungite, în cazul de faţă, diplomaţia este extrem de importantă şi necesară pentru a reduce ambiguităţile şi pentru a evita un conflict militar care nu ar face decât să destabilizeze, dacă nu definitiv cu siguranţă pentru o perioadă foarte îndelungată, regiunea Orientului Mijlociu.

Ioana Constantin-Bercean* este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universităţii Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.