Dacă nu taci, mori!

Ce sens ar avea pentru Liban o stabilitate construită pe frică şi în teroarea atentatelor?

Aniversare tristă la 14 februarie în Liban. Comemorăm asasinatul fostului premier Rafic Hariri şi a fostului ministru Bassel Fleihane, care au pierit în deflagraţia declanşată la trecerea convoiului oficial, acum cinci ani, la Beirut.

Cer comandamentele politice de azi să întoarcem această pagină? Este acesta preţul asigurării stabilităţii şi al păcii civile? Dacă acestea sunt concluziile pe care trebuie să le tragă libanezii şi arabii, atunci chiar avem de-a face cu o lecţie politică de tipic arabă. O lecţie a disperării. În ce lume tristă trăim, în care asasinatele şi trădarea sunt monedă curentă!

Ne-am putea consola aşteptând concluzia tribunalului internaţional. Procurorul general pare o persoană decisă să găsească vinovaţii. Doar că, stabilind faptele, nu va reuşi să schimbe şi realitatea politică de la noi. Toată lumea ştie cine l-a ucis pe Rafic Hariri şi de ce.

Toată lumea ştie şi cine i-a ucis pe Kamal Joumblatt, Bachir Gemayel, Samir Kassir, Gebran Tueni, Walid Eido (oameni politici şi jurnalişti antisirieni, morţi în atentate), iar lista ar putea continua. Iar nouă ni se spune că interesul naţional cere să privim înainte, nu înapoi. Ce sens ar avea pentru Liban o stabilitate construită pe frică şi în teroarea atentatelor? Singura soluţie e să taci, altminteri mori? Să nu scrii, dacă nu vrei să sari în aer?

Că ne place sau nu, trebuie să recunoaştem evidenţa: o anumită putere se impune prin crimă, intimidare şi presiuni de tot felul, cu concursul celor gata să le execute. Lumea nu are nevoie doar de reconciliere, ci şi de stabilirea responsabilităţilor. Atâta vreme cât popoarele lumii arabe nu cer socoteală regimurilor care le conduc, nu va exista speranţă de progres. Atâta vreme cât statul nu este sub controlul lor, ca în democraţiile statelor dezvoltate, lupta pentru putere va fi tranşată prin aceste metode barbare.

Din păcate, occidentalii închid ochii. Se simt cu conştiinţa curată din moment ce finanţează tribunalul internaţional. Interesele lor sunt mai importante decât drepturile omului. A fost de ajuns ca liderul libian Muammar Al-Gadaffi să plătească despăgubiri pentru a i se face uitat trecutul şi a fi invitat în capitalele europene, cu tot cu celebrul său cort. Ţările occidentale cer compensaţii finaciare dacă e vorba de un regim bogat şi compensaţii politice, dacă e vorba de un regim de neocolit în procesul de pace din Orientul Mijlociu. O realitate politică tristă!