Cum se văd China şi Rusia de la Washington?
0
Pe data de 20 octombrie 2021, Centrul de Studii Sino-Ruse aflat în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, a găzduit un eveniment la care au participat doi reprezentanţi de prestigiu ai The Heritage Foundation (Washington D. C.), James Jay Carafano (expert în provocările de securitate naţională şi politică
externă) şi Anthony B. Kim (cercetător în Economic Freedom, editor al Indexului Libertăţii Economice), alături de Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, directorul ISPRI şi CSSR.
Evenimentul poate fi văzut aici şi aici.
Cei doi invitaţi au început prin a saluta iniţiativa înfiinţării la Bucureşti a Centrului de Studii Sino-Ruse.
James Jay Carafano: Sunt impresionat de Institutul Academiei Române şi de demersul de a crea un Centru dedicat Chinei (CSSR, n.n.), care să-şi îndrepte atenţia către înţelegerea comportamentului chinez, întrucât consider că aceasta este într-adevăr cheia către o geopolitică de succes.
În urma celor discutate în cadrul conferinţei din cadrul Centrului de Studii Sino-Ruse, putem distinge două perspective principale cu privire la modul în care se văd China şi Rusia dincolo de Ocean: perspectiva militară şi perspectiva diplomatică. De data aceasta, în centrul discuţiei s-a aflat China, stat a cărei influenţă este într-o continuă ascensiune în contextul noii ordini mondiale, în timp ce discuţia despre Rusia s-a aflat în plan secund, având scopul de a facilita o mai bună înţelegere a prezentului prin raportare la experienţele trecutului.
I. CHINA – PERSPECTIVA MILITARĂ
1. Strategia Chinei în noua ordine mondială
Strategia Chinei este una similară cu cea promovată de către Rusia, anume aceea de a câştiga fără a se lupta. Nu este o strategie apărută recent, ci este o strategie clasică chineză apărută în urmă cu câteva secole, avându-şi rădăcinile, probabil, în perioada contemporană lui Sun Tzu (vezi Arta Războiului). Trebuie să notăm faptul că, iniţial, această strategie a fost conturată într-un context internaţional total diferit faţă de cel pe care îl cunoaştem astăzi, regulile strategiei fiind mai mult aplicabile statelor slabe, ceea ce nu este cazul Chinei. Prin urmare, China nu a făcut decât să adapteze această strategie veche timpurilor prezente.
Există o credinţă în leadership-ul chinez conform căreia o strategie pe care o folosesc şi care le poate aduce beneficii incrementale se poate transforma, în timp, într-o capabilitate utilizată pentru atingerea scopurilor proprii precum şi într-un instrument folosit în campanii de presiune. Astfel, îşi vor putea îndeplini scopurile strategice nu folosind puterea militară per se, ci mai degrabă folosind-o ca un element de presiune – cazul Taiwanului.
Taiwanul este poate cel mai bun exemplu prin care putem arăta felul în care guvernul chinez îşi exercită puterea militară prin campanii de presiune cu scopul de a intimida, de a avea un impact asupra unor dinamici regionale, precum şi pentru a transmite mesaje către Statele Unite, însă fără a escalada un război aşa cum s-a petrecut în cazul invaziei Cehoslovaciei sau în cazul anexării Crimeii.
Aidoma Rusiei, al cărei ideal este de a aduce statele ex-sovietice sub patronajul său, China aspiră, cu aceeaşi melancolie a trecutului, să îşi reîntregească teritoriul prin unificarea cu Taiwanul. În acest caz, Taiwanul reprezintă un subiect sensibil ce ţine îndeosebi de politica internă a Chinei, iar faptul că SUA a oferit sprijin taiwanezilor în această problematică ridică conflictul la nivel internaţional. Însă, ceea ce este important este modul în care răspundem în faţa presiunii militare chineze. În acest context, cheia nu este de a răspunde ofensiv presiunilor militare chineze (în sensul de a nu escalada un conflict care nu este necesar), dar nici să nu răspundem deloc acestor presiuni, întrucât ar însemna încurajarea practicilor opresive.
Sursa: Foreign Affairs
2. Natura puterii militare chineze
În ceea ce priveşte China, nu trebuie să ne gândim la puterea militară ca la un instrument independent, întrucât chinezii sunt adepţii conceptului de fuziune civil-militar (civil-military fusion). Acest concept reprezintă o reformă strategică, având scopul de a descentraliza industria militară din China prin încurajarea investiţiilor private în vederea producerii diverselor echipamente militare, precum şi a modernizării celor existente. Mai mult, toate elementele puterii naţionale, indiferent că ne referim la sectorul privat, zona militară sau universitară, aparţin Partidului Comunist Chinez (PCC) care se foloseşte de aceste instrumente pentru a-şi exercita puterea. Aşadar, China consideră că toate aceste elemente sunt fuzionate şi că ele conlucrează simultan în vederea îndeplinirii unui scop comun, general.
China nu ratează nicio ocazie pentru a-şi demonstra supremaţia militară, fapt demonstrat de curând, în luna octombrie 2021, odată testarea unei rachete nucleare hipersonice, care a surprins structurile de Intelligence americane, obişnuite să subestimeze capabilităţile tehnologice ale Chinei. Cu toate acestea, lansarea rachetei a fost văzută mai mult ca un act de propagandă, similar celui din 1957 când URSS-ul a lansat în Spaţiu satelitul Sputnik, marcând astfel începerea cursei pentru Spaţiul Cosmic. În acest caz, se pune în discuţie problema existenţei concrete a unei competiţii strategice în ceea ce priveşte dezvoltarea capabilităţilor tehnologice. Deci, rachetele hipersonice ale Chinei reprezintă mai mult un semnal şi un simbol dezvoltării lor, dar nu o problemă deoarece americanii şi ruşii vor avea, şi ei, un astfel de echipament în viitorul apropiat.
De aici, se poate trage o concluzie pentru SUA, spun specialiştii de la The Heritage Foundation: ceea ce a ţinut geopolitica internaţională pentru a nu scăpa de sub control (escaladarea unui conflict armat) în contextul Războiului Rece a fost ceea ce numim descurajare strategică (strategic deterrence). Aşadar, plasa de siguranţă în cazul Războiului Rece a fost strategia neconvenţională de descurajare americană (american strategic unconventional deterrence; a nu se confunda cu unconventional warfare – război neconvenţional).
Pe scurt, strategia neconvenţională de descurajare se referă la stabilirea unei ameninţări credibile şi lansarea acesteia în spaţiul public, dar fără a face vreodată uz de această ameninţare în mod practic. Această strategie a fost utilizată de către SUA pentru a diminua atât influenţele Rusiei, cât şi pe cele ale Chinei. Prin urmare, în contextul internaţional actual este similar perioadei Războiului Rece, diferenţa fiind că de această dată China se află în prim-plan, nu Rusia, iar pentru a menţine un climat internaţional relativ stabil (fără a exista un război convenţional de anvergură) este necesară o puternică strategie americană de rezilienţă (strategic resilience) şi descurajare convenţională (conventional deterrence) la nivel global.
3. China, dincolo de strategia clasică
Cu toate că am menţionat în rândurile anterioare faptul că principala strategie a Chinei este de a câştiga fără a se lupta, nu înseamnă că nu există conflicte de natură militară în care China să nu fie implicată, ca de exemplu conflictul de la graniţa cu India care datează din perioada anilor ’60, fiind încă în desfăşurare. Acest conflict demonstrează faptul că, totuşi, China nu este total împotriva folosirii puterii militare pentru a-şi impune voinţa şi, probabil, pe măsură ce China va deveni tot mai sigură pe ea vom asista şi la alte conflicte militare în proximitatea acesteia; în fond, miza este de a se impune în părţile mai îndepărtate ale fostului Imperiu Chinez.
Existenţa iniţiativei Belt and Road (strategie de dezvoltare globală pentru a promova, extinde şi dezvolta zona economică, politică, de securitate, precum şi de a întări relaţiile inter-regionale; iniţiativă similară cu Drumul Mătăsii) sporeşte influenţa Chinei în regiune şi demonstrează că posedă capabilităţi expediţionare pentru a fi folosite în afara ţării, ceea ce poate creea conflicte asemănătoare cu cele ale sovieticilor din perioada Războiului Rece (Vietnam, Coreea), adică în ţări aflate în proximitate.
Discursul internaţional este concentrat asupra Chinei ca putere ce îşi doreşte hegemonia globală, fapt ce este deseori văzut ca fiind o ameninţare asupra stabilităţii mondiale şi a bunăstării, însă nimeni nu se concentrează pe vulnerabilităţile şi limitele Chinei, una dintre acestea fiind faptul că nu au experienţă operaţională în utilizarea armatei lor. De exemplu, în cazul Taiwanului este mai plauzibil scenariul Hong-Kong (paşnic, dar cu presiuni de toate tipurile) de acaparare a unui teritoriu de către China, decât un scenariu violent. James Jay Carafano subliniază această idee, susţinând două scenarii: (1) dacă China este în creştere, posibilitatea unui scenariu violent este mai mic, deoarece se va folosi de resurse neconvenţionale pentru a-şi îndeplini scopurile; (2) în cazul decăderii Chinei, posibilitatea de conflict militar în Taiwan creşte, aceasta putând exprima pretexte de tipul „unificarea poporului” pentru a distrage atenţia de la problemele adevărate.
Tot în acest context, Anthony Kim susţine că un război al Chinei în Taiwan ar fi o puternică lovitură de imagine pentru China şi ar putea apărea diverse probleme economice la nivel global în cazul unui astfel de scenariu. Profesorul Dan Dungaciu, pe acelaşi fond al discuţiei, consideră că aceste consecinţe ar putea apărea în cazul unui război frontal, direct şi că există posibilitatea în care China să se îndrepte către un război hibrid, având exemplul Rusiei cu Crimeea.
Harta completă a iniţiativei Belt and Road. Sursa: MERICS
II. CHINA – PERSPECTIVA DIPLOMATICĂ
Pentru a înţelege acţiunile Chinei în contextul reorganizării ordinii mondiale trebuie să ţinem cont, în primul rând, de factorul istoric. Istoria Chinei nu este una dintre cele mai fericite, fiind una caracterizată de sacrificii şi instabilitate. În vederea creionării unei perspective de ansamblu asupra relaţiei cu SUA este necesar să notăm faptul că o parte a supremaţiei chineze este conturată de către reminiscenţele perioadei Chinei Imperiale şi dublată de argumentul existenţei poporului chinez pe Glob înainte de existenţa poporului american, spre exemplu.
În cadrul evenimentului, specialiştii afirmă faptul că până la venirea lui Donald Trump la Casă Albă, China era primită peste tot cu braţele deschise fără a-i fi observată expansiunea. Ceea ce făcea China era să profite de toate oportunităţile care i se deschideau pentru a-şi spori economia şi pentru a diminua influenţa americană din acest sector, profitând de ceea ce SUA oferea în timp ce îi submina puterea. Joe Biden a abordat strategia lui Trump în ceea ce priveşte China, care a fost luată prin surprindere. Acum, chinezii au o prioritate dublă: uniformizarea/unificarea societăţii chineze sub preşedintele Xi Jinping şi a Partidului Comunist Chinez (PCC), precum şi continuarea creşterii economiei chineze. Cu toate acestea, specialiştii consideră că aceste două priorităţi sunt dificil de obţinut, în special din cauza aversiunii externe care creşte faţă de China şi din cauza problemelor pandemice – mediul extern este mult mai complex şi dificil decât anticipase sau îşi dorise China. Trebuie să ţinem cont de faptul că este improbabil pentru China să ascensioneze la nesfârşit; nici China nu este imună crizei economice şi politice dezvoltată pe fondul pandemiei de COVID-19, iar acest fapt va complica libertatea de mişcare a Chinei, care probabil va deveni mai orientată către problemele sale interne şi concentrată asupra problemei cu Taiwanul decât asupra altor probleme.
Sursa: Financial Times
Diferenţa dintre acest nou Război Rece şi cel trecut este că URSS reprezenta doar o forţă militară şi mai puţin una economică şi politică. În noul context, China este, totuşi, atât o putere militară, cât şi una economică şi politică. Proverbul asiatic „atunci când elefanţii se luptă, iarba este cea strivită” este relevant în contextul geopolitic actual, întrucât atunci când două state puternice se află în conflict (SUA şi China), consecinţele luptei se vor răsfrânge asupra naţiunilor mici care vor avea tendinţa de a aborda o atitudine neutră, însă neutralitatea nu este un concept recunoscut de către un stat precum China.
Există două mari ameninţări la adresa Europei: Rusia şi problemele care se revarsă din Orientul Mijlociu. O vulnerabilitate a Uniunii Europene este că aşa-zisa autonomie strategică şi militară nu poate funcţiona pentru că toate capacităţile europene combinate nu sunt suficiente pentru a contracara niciuna dintre aceste ameninţări, fapt ce confirmă că securitatea europeană există numai în condiţiile existenţei legăturii cu securitatea transatlantică.
În ceea ce priveşte relaţia cu Uniunea Europeană, China nu reprezintă ameninţarea de securitate pe care o reprezintă Federaţia Rusă. Cu toate acestea, China poate fragmenta solidaritatea politică europeană, poate compromite infrastructura defensivă europeană, segmente la care Europa nu a fost foarte atentă în ultima perioadă. În cazul Chinei nu se pot aplica aceleaşi reguli precum în cazul Rusiei. Ce poate face Europa este să se asigure că diminuează posibilităţile Chinei de a se amesteca în capacitatea Europei de a-şi exercita capabilităţile de securitate colectivă, întrucât o eventuală influenţă venită dinspre China poate şubrezi solidaritatea politică a Europei, fapt care o poate determina să acţioneze în detrimentul intereselor proprii.
Consideraţii finale
Specialiştii aflaţi în dialog în cadrul evenimentului consideră că statele trebuie să se izoleze de intenţiile maliţioase ale Chinei care le pot submina independenţa şi că România este un model al acestei politici de independenţă. De asemenea, aceştia sunt de părere că strategia europeană raportată la China de a fi în competiţie unde trebuie, dar de a coopera unde se poate este nerealistă, întrucât în realitate sunt destul de puţine zone de cooperare cu statul chinez – de exemplu, raportat la problema schimbărilor climatice nu prea se poate discuta cu China, care este cel mai mare poluator.
James Jay Carafano consideră că percepţia strategică asupra Chinei a evoluat. Dacă mai demult se spera că pe măsură ce China se va dezvolta, acest lucru va contribui la o normalizare a ţării, a societăţii chineze; se credea că important era să se păstreze legăturile dintre China şi Occident, iar China se va normaliza, va deveni o putere responsabilă, se va democratiza. Nimeni nu mai crede acum într-o reducere a autoritarismului comunist. Specialistul menţionează că Trump a adus confirmarea acestei schimbări a percepţiei care este validată şi de către administraţia Biden – republicanii şi democraţii conlucrează în ceea ce priveşte relaţia Statelor Unite cu China. Totodată, Carafano crede că puterile mici vor conta mai mult de data aceasta în cadrul competiţiei dintre actorii principali şi că geografia este încă relevantă. Spre exemplu, Marea Neagră este un punct strategic şi România va avea un aport în acest context, fiind unul dintre partenerii strategici importanţi din zonă.
Întrebaţi dacă China încă mai poate deveni o putere responsabilă şi ce s-ar întâmpla dacă Uniunea Europeană din acest punct de vedere ar coopera cu China pe segmentul economic, iar SUA nu, cei doi invitaţi – James Jay Carafano şi Anthony B. Kim au răspuns astfel: (1) China nu îşi va folosi puterea şi influenţa sa crescândă în organizarea internaţională pentru a deveni o putere responsabilă, ci pentru a dobândi avantaje, iar asta nu se va schimba; (2) Cât timp va exista Xi Jinping la Beijing, China nu se va schimba deloc în direcţia unei puteri responsabile. China este acum despre Xi Jinping şi despre Partidul Comunist Chinez (PCC).
În cele din urmă, deşi vorbim despre o nouă ordine mondială putem constata că arena este relativ aceeaşi din totdeauna, numai jucătorii sunt schimbaţi. Ce rămâne interesat de observat este modul în care se încearcă schimbarea polilor de putere şi crearea unei ordini noi prin folosirea unor instrumente/strategii vechi, parţial adaptate. SUA vede în China un adversar puternic, dar nu suficient de credibil şi responsabil pentru a răsturna cu totul organizarea internaţională pe care o cunoaştem deja. Rusia, deşi aflată pe o poziţie secundară în această luptă pentru supremaţie, rămâne statul indispensabil celor doi actori de talie mare, posedând capacitatea de a înclina balanţa fie în favoarea uneia, fie în favoarea celeilalte.
*Maria Caimeanu este cercetător asociat în cadrul Centrului de studii sino ruse din cadrul ISPRI.
Se încarcă comentariile...
