Cum să trăieşti fără duşmani? După retragerea SUA, Rusia, Turcia şi Iranul au intrat în război direct în Siria

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Hassan Rouhani, Vladmir Putin şi Recep Tayyip Erdogan la summit FOTO EPA-EFE
Hassan Rouhani, Vladmir Putin şi Recep Tayyip Erdogan la summit FOTO EPA-EFE

Jale mare la Soci, acolo unde formatul Astana alcătuit din Rusia, Turcia şi Iran a explodat în disensiuni şi divergenţe, fără nici o posibilitate ca statele membre să se pună de acord.

Toate cele trei state au trupe pe teren, iar perspectiva retragerii SUA e salutată la nivelul formatului Astana. Totuşi, dacă erau nemulţumite de această prezenţă – cu observaţia că Turcia era preocupată doar de susţinerea şi antrenarea de cptre SUA a forţelor kurde – acum retragerea anunţată a accentuat divergenţele între cei trei, a spulberat înţelegerea şi a blocat marile compromisuri ale formatului.

În fapt, nimeni nu a putut să facă vreun pas înainte. Din contra, deşi anunţată cu surle şi trâmbiţe, viitoarea operaţiune militară de a elimina teroriştii din regiunea Idlib, nu a putut fi convenită. Din contra, marile disensiuni între Rusia, Iran şi Turcia au explodat, în condiţiile în care fiecare a încercat să tragă beneficii proprii din aşteptata retragere americană. Lăsat fără duşman, trio-ul de la Astana ameninţă să intre în epoca unor contradicţii atât de acute şi vehemente încât afirmaţiile mieroase, diplomatice şi destinate publicului nu mai pot ascunde rivalităţile, divergenţele şi chiar ciocnirile tot mai dese de pe teren.

Ciocniri, lupte, rivalităţi şi divergenţe care explodează după dispariţia duşmanului comun

De altfel, întâlnirea vine într-un context foarte complex, în care trupele iraniene şi ruse se confruntă direct pe teren, iar trupele turce sunt văduvite de interesele lor prin cooperarea ruso-kurdă în zona Idlib. Nici o operaţiune de asalt nu e acceptabilă pentru Ankara în timp ce Rusia trimite Turcia la Al Assad pentru a putea crea o zonă tampon pe care şi-o doreşte de multă vreme, iar Iranul a devenit un apărător pe faţă al kurzilor şi opţiunilor acestora, spre nemulţumirea vădită a Ankarei. Iar perspectivele unei înţelegeri rămân doar la nivelul afirmaţiilor convergente că retragerea americană e bună şi că formatul Astana e avantajos pentru comunicare, schimb de idei şi căutarea soluţiilor de pace în Siria.

În partea de cooperare reală, lucrurile sunt mult mai complicate. Şi nici o soluţie nu se întrevede la orizont. Din contra. Adunarea Constituantă siriană nu e gata nici astăzi, deşi era programată să aibă deja soluţii până la finalul anului trecut. Angajamentul privind revenirea refugiaţilor e blocată de lipsa zonei tampon turce – unde trebuiau amplasaţi refugiaţii, în varianta Ankarei – dar mai ales de menţinerea la putere a lui Al Assad, preşedintele care i-a ucis, i-a alungat şi epurat sectar pe sunniţi. Şi e puţin probabil ca Rusia să renunţe la al Assad de dragul refugiaţilor.

Din contra, se anunţă noi valori de refugiaţi în cazul unei acţiuni militare în Idlib, asupra rebelilor din fosta franciză al Qaeda, Frontul al Nusra, devenită Hay’et Tahrir al-Sham. Şi Turcia nu a ezitat să sublinieze public această îngrijorare şi perspectivă, când a blocat orice acţiune militară în zona pe care doreşte să o controleze mai departe.


FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

Rusia nu poate livra fără abandonarea lui al Assad

La fel de problematică rămâne şi reconstrucţia şi situaţia umanitară. Dacă anterior era vizată strict UE ca finanţator, eventual ţările din Golf ca donatori pentru reconstrucţie, totul contra stabilizarea situaţiei în Siria, revenirea refugiaţilor şi o Adunare Constituantă echilibrată şi alegeri corecte organizate în Siria, astăzi în afara acestor componente – nerealizate de către Rusia – s-a adăugat presiunea implementării sancţiunilor SUA împotriva oricui face afaceri cu regimul al Assad. Or reuniunea de la Varşovia, desfăşurată concomitent cu summitul de la Astana, a subliniat o coeziune şi front împotriva Iranului, dar izolând totodată Rusia şi China, de unde lipsa unei perspective ca europenii să plătească pentru victoriile pe teren şi pentru interesele ruse, iraniene şi chiar turceşti.

Din contra, limbajul deja s-a schimbat mult, iar revenirea refugiaţilor, stabilirea lor din nou în Siria şi reconstrucţia e pusă, în discurs, de către Rusia şi Vladimir Putin pe seama ONU, organismelor internaţionale umanitare, UNCHR, o referire ce subliniază necesitatea revenirii în cadrul Consiliului de Securitate şi necesitatea renegocierii cu SUA şi Occidentul a oricărei soluţii reale în Siria. Gestul mai subliniază şi dificultăţile Moscovei de a menţine nivelul cheltuielilor, darămite de a se angaja mai departe, la noi acţiuni costisitoare. Deja retragerea SUA de pe teren reclamă o prezenţă rusă suplimentară cu soldaţi pe teren.

Lăsând Rusia fără duşmani, ba chiar cu toată responsabilitatea asupra sa, cu Siria în braţe, SUA i-a făcut cel mai mare rău.

În final, concluzia reuniunii de la Soci e tot una detrimentală abordărilor triumfaliste ale Moscovei. Pe măsură ce retragerea trupelor SUA de pe teren, din Siria, e mai problematică, cu atât cresc costurile, responsabilităţile şi dificultăţile Rusiei, care nu se rezumă doar la a suplini această retragere şi rolul soldaţilor americani în Siria – despărţirea soldaţilor turci de cei kurzi, constituirea unui duşman comun al celor trei din formatul Astana, care să asigure coeziune, blamarea cuiva pentru imposibilitatea stabilizării şi rezolvării păcii în Siria etc. Mai mult, Rusia trebuie să se întrebuinţeze serios pentru a ţine Israelul şi Iranul departe de un război în Siria şi să evite escaladarea tensiunilor în Orientul Mijlociu, lăsând Iranul, trupele sale şi miliţiile sale libere să atace sau să lovească cu rachete Israelul.

Lăsând Rusia fără duşmani, ba chiar cu toată responsabilitatea asupra sa, cu Siria în braţe, SUA i-a făcut cel mai mare rău – după o celebră butadă în oglindă a lui Gorbaciov la adresa Washingtonului, la căderea Zidului Berlinului şi dizolvarea URSS. Iar retragerea trupelor nu e încă activă şi produce efecte. Când va avea loc, nu înseamnă că Washingtonul va fi mai puţin prezent sau mai puţin potent şi influent. Sau că nu poate reveni oricând. Reuniunea de la Varşovia arată că există un mandat puternic, al unei coaliţii coezive anti-iraniene, dar care nu e mai puţin anti-rusă în Siria, mandat ce creează limitări majore acţiunilor şi soluţiilor Moscovei pe teren.

rusia turcia steag

Afaceri ruso-turce pe spatele Damascului

Preşedintele Vladimir Putin a tot apărat poziţia formală a Rusiei că nordul Siriei trebuie să revină sub controlul Damascului, o afirmaţie direct adresată Turciei, direct interesată de contrariul, respectiv de o zonă tampon la frontiera sa sudică şi păstrarea poziţiilor sale în nordul Siriei. Tensiunile ruso-turce s-au extins în privinţa jihadiştilor din zona Idlib, pe care Turcia se angajase să-i gestioneze pentru a evita un atac direct militar al Rusiei contra zonei în care are trupe şi pe care doreşte să o controleze. Rămâne regiunea Manbij ocupată de forţele americane şi oraşul Idlib şi zonele rurale, ocupate de jihadiştii apropiaţi Turciei, cu care Rusia, Siria lui Assad şi Iranul nu sunt de acord să rămână în viaţă şi în regiune.

În timp ce retragerea americană e privită ca o prioritate, Turcia o afirmă doar cu jumătate de gură. Pe de altă parte, Ankara ar fi principalul beneficiar, pe seama dorinţei SUA ca Turcia să preia controlul zonei pe care o eliberează pentru a putea lupta cu jihadiştii din ISIS-Daesh-Stat Islamic. Asta în condiţiile în care turcii nu se ating de trupele SDF – Forţele Democratice Siriene, majoritar kurde, din regiune. Rusia ar fi dispusă la un târg temporar pe aceste coordonate, dacă asta duce la retragerea SUA de pe teren, chiar dacă afacerea s-ar încheia pe seama regimului Al Assad.

Apropiaţii loialişti de la Damasc susţin însă că Rusia se joacă pe seama lor şi încearcă să capaciteze Iranul pentru a bloca târgul, pe motiv că Turcia s-ar extinde şi că ar putea cere, la schimb, în viitor, retragerea trupelor iraniene din Siria odată cu retragerea sa eventuală, sau ca motiv pentru a nu se mai retrage deloc. Damascul e supărat şi pe Rusia care doreşte să creeze zona tampon de 12.000 km pătraţi a Turciei, din cei 42.000 de kilometric pătraţi ai Siriei la Est de Eufrat.

Plecarea bruscă a trupelor americane poate afecta cu precădere kurzii, chiar dacă atacul turc asupra lor va fi taxat de către Washington la fiecare moment.

Moscova a afirmat însă că e acceptabilă prezenţa turcă temporară, atât timp cât unitatea Siriei e nenegociabilă, transmiţând că acesta e preţul suveranităţii siriene pe estul său. Totuşi, sirienii susţin că, odată intrată în întreaga regiune, Turcia nu se va mai retrage vreodată de pe acest teritoriu. Iar aici Damascul are drept aliat direct kurzii.

Sursele siriene susţin că Arabia Saudită a retras sprijinul grupărilor pe care le finanţa în regiune, în timp ce e ambiguă faţă de solicitarea SUA de a bloca revenirea Siriei în Liga Arabă cât timp Al Assad conduce statul şi nu au avut loc alegeri care să schimbe preşedintele. În schimb, Qatarul susţine în continuare gruparea Al Qaeda din zona Idlib, iar SUA, Rusia, Turcia şi Qatarul, contrar Iranului şi lui Al Assad, au achiesat la prezenţa turcă între Manbij, Ayn al Arab, Tal Abyad, al HAsaka şi Qamishli.

Ciudată e situaţia kurzilor şi familiilor care urmează să se refugieze din regiunea ce va intra sub controlul turc. Aici discuţiile sunt neclare şi nu se ştie care e preţul şi costurile ce vin pe relaţia SUA-SDF (kurzi) ca urmare a unei asemenea mutări. Plecarea bruscă a trupelor americane poate afecta cu precădere kurzii, chiar dacă atacul turc asupra lor va fi taxat de către Washington la fiecare moment.


Recep Tayyip Erdogan FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

Joaca Ankarei cu grupurile jihadiste

În zona Idlib, Turcia are o întreagă politică şi un adevărat balet între diferitele grupuri jihadiste. Principala preocupare este salvgardarea Hay’at Tahrir al-Sham (HTS), fostul Front al Nusra asociat altădată Al Qaeda, dar care a părăsit această legătură de când e condus de către Abu Mohamad al-Joulani. Acesta are aceeaşi formaţie ideologică şi jihadistă ca şi Al Qaeda sau Daesh-Stat Islamic, dar e independentist şi l-a renegat pe Ayman al Zawahiri. Grupul rival este tot unul legat altădată de Al Qaeda, „Hurras al-Deen“. Turcia ar oferi oricând pe ultimii bombardamentelor ruse doar să salveze pe primii.

Joulani are, sub comanda sa, luptători internaţionali de peste tot din lume şi se bazează pe aceeaşi atractivitate a Levantului ca fiind creuzetul în care se va naşte pământul făgăduit musulmanilor pentru Califat şi instituirea Emiratelor Islamice. Sunnit, el doreşte să impună legea islamică a Shariei prin Jihad, după cum singur îşi prezintă grupul. El optează pentru construcţia podurilor, dialogurilor, adaptării la mediu până când e suficient de puternic, totul fără a-şi altera credinţa.

Abordările pragmatice ale lui Joulani se potrivesc cu politica Turciei, care e suficient de puternică şi importantă pentru a bloca atacurile Rusiei şi ale Siriei asupra Idlibului. Ankara se foloseşte de jihadiştii pragmatici, „jihadiştii buni“. Deja Turcia a pierdut încrederea Rusiei odată ce nu a livrat în faţa promisiunii din septembrie şi unui acord ce presupunea eliminarea jihadiştilor din regiune.

Pe de altă parte, metamorfozarea lui Joulani, pentru moment, poate fi o soluţie bună şi pentru Turcia, care are carne de tun, şi pentru Rusia, care poate pretinde că a scăpat de jihadişti în regiune, dacă elimină celălalt competitor. Iar Joulani poate fi oricând fi oferit spre bombardare Rusiei, dacă îşi ia nasul la purtare. Pentru Ankara, e dispensabil, atunci când nu mai ascultă. Dar jocul e periculos şi greu gestionabil, de unde şi sensibilităţile oricărui dialog între cei trei din formatul Astana, pe baza intereselor lor de substanţă în Siria.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite