Cum funcţionează sancţiunile impuse de Uniunea Europeană şi cât de bune sunt

În iunie 2012, UE avea sancţiuni impuse pentru 26 de ţări din întreaga lume

În ultimii ani, Uniunea Europeană a mărit numărul sancţiunilor aplicate „ţărilor rebele“. Dar există analişti care susţin că aceste sancţiuni nu au adus ţările pe calea cea bună şi rezultatul este că eficacitatea aplicării lor este neclară.

Pentru o putere internaţională caracterizată, adesea, ca fiind prea blândă, Uniunea Europeană devine din ce în ce mai determinată să aplice sancţiunile care ar trebui să convingă naţiunile să se supună voinţei ei. O lucrare a lui Konstanty Gebert, membru al Consiliului European al Afacerilor Externe, acuză UE că aplică „orbeşte“ sancţiuni, motiv pentru care succesele înregistrate sunt neimportante.

În iunie 2012, UE avea sancţiuni impuse pentru 26 de ţări din întreaga lume. Şi a existat o creştere mare în ultimii trei ani, de la 22 de decizii în 2010, la 69 în 2011. Multe dintre acestea s-au concentrat pe ţări cu probleme, ca Siria şi Iran, dar UE a demonstrat că este dornică să lupte cu aceste arme democratice şi economice, impunând sancţiuni pentru 16 state diferite în 2002, şi 28 în 2011, potrivit „Deutsche Welle“.

Termenul de „sancţiune“ se poate referi la o varietate de măsuri impuse, unele economice, altele politice. Există sancţiuni care ţintesc guvernele, indivizii din aceste guverne şi persoane individuale. De cele mai multe ori se îngheaţă bunurile financiare sau se blochează comerţul cu anumite industrii.

Motivele impunerii sancţiunilor pot fi diverse: de la încălcări grave ale drepturilor omului sau renunţarea la democraţie, până la simple intimidări ale statelor care, prin acţiunile lor, ameninţă securitatea europeană.

„Orbire cu bună ştiinţă“

Critica lui Gerbert la adresa sancţiunilor UE este foarte dură, iar el concluzionează în raportul lui că de vină este „orbirea deliberată“. „Sincer să fiu, nu găsesc nicio altă justificare pentru acest tip de incoerenţă şi ineficienţă politică“, a mărturisit el pentru DW. Motivul principal pentru afirmaţiile sale este eşecul monitorizării şi al impunerii sancţiunilor. „Mai ales refuzul de a ne oferi instrumentele care să ne ajute să vedem ce facem şi rezultatul acţiunilor.“

Un exemplu de eşec a fost restricţia vizelor UE pentru Belarus, unde au fost lăsate multe portiţe de scăpare. Între timp, sancţiunile economice impuse de UE în Myanmar şi în Libia au fost inconsistente din cauză că industria petrolieră a rămas neafectată. În felul acesta, Marea Britanie şi Franţa, de exemplu, au putut încheia afaceri avantajoase.

Se înregistrează succese doar dacă sancţiunile sunt modeste

Însă Gerber recunoaşte că sancţiunile UE impuse în Libia pe vremea lui Muammar Gaddafi au avut un oarecare succes, însă numai atunci când au fost specifice, limitate şi realiste. „Cererile noastre au fost ca Libia să înceteze să se angajeze în acţiuni internaţionale de terorism şi să-i predea pe cei care au făcut asta. Dat fiind faptul că aceste scopuri au fost limitate, nu este surprinzător că Libia s-a conformat, deşi sancţiunile au trebuit impuse şi reimpuse pentru a ne asigura că Libia nu va reveni la vechile obişnuinţe. Unul dintre motivele pentru care am avut succes în Libia a fost că am evitat să ne luăm un angajament mai dificil“, spune Gerber.

Alex Vines, director de cercetare la „Chatham House“ şi fost inspector pentru ONU, nu crede că lucrurile au fost atât de simple. „Câteodată, sancţiunile sunt mai folositoare ca semnal politic de alarmă, şi nu contează foarte mult cât de bine sunt aplicate“.

„Sancţiunile UE impuse în Myanmar nu au avut succes decât atunci când au fost ridicate. Au fost folosite pentru a premia un comportament bun, aşa că nu a contat neapărat dacă au fost sau nu monitorizate“, a declarat Alex Vines pentru DW.

Două tipuri de sancţiuni

În cuvintele lui Gerber, primul fel de sancţiuni ar trebui să fie la fel de inevitabile ca „moartea şi taxele“, după cum spun americanii. „Ai făcut ceva care este de neacceptat, vei trece prin iad ca să plăteşti pentru asta.“ Acesta ar fi un bun argument, „dacă am putea să ducem la îndeplinire această ameninţare. Dar nu putem“, a adăugat el.

A doua opţiune este că sancţiunile ar trebui „personalizate“, fiecare sancţiune să fie potrivită pentru o anume situaţie. Acestea ar trebui să fie mult mai eficiente. „Dacă ne uităm la felul în care Rusia a reacţionat la «Legea Magniţki» impusă de SUA, ne dăm seama că acesta este un exemplu clasic de sancţiune personalizată, care a funcţionat pentru că le-a făcut rău“. (Legea Magniţki a interzis accesul anumitor oficiali ai Rusiei în SUA şi a îngheţat conturile bancare ale persoanelor implicate în fapte de corupţie n.r.)

„În acelaşi timp, ruşii obişnuiţi nu au suferit de pe urma acestor sancţiuni, dar au fost chiar încântaţi că cineva face ceva împotriva personajelor negative“, spune Gerber. Dar, din nou, Veins nu este de acord cu acest punct de vedere. „Câteodată trebuie să laşi răufăcătorul în ceaţă, să nu ştie la ce să se aştepte. Depinde de situaţie.“

Comunicarea şi sacrificiul populaţiei de rând

Punctul în care şi Veins şi Gerber sunt de acord este că accentul pus pe comunicarea cu populaţia este vital. În special comunicarea cu mişcarea de opoziţie din ţara cu probleme. Oamenii din orice ţară în care se impun sancţiuni trebuie să fie informaţi şi să li se explice motivele. Dacă nu există motive, guvernul ţării se poate folosi de aceste sancţiuni pentru a face rău pe plan politic Uniunii Europene.

Şi atunci când vine vorba de sancţiuni economice, care, cu siguranţă, vor face rău populaţiei ţării-ţintă, cei care le dictează ar trebui să ia în considerare implicaţiile.

„Dacă vrem, într-adevăr, să facem rău cuiva, trebuie să ne folosim de sancţiunile economice. Dar, mult mai important este impactul sancţiunilor economice atunci când cei care le impun sunt dispuşi să plătească şi ei preţul. În cazul sancţiunilor uriaşe impuse în Myanmar, industria petrolieră a fost scutită şi, de fapt, comerţul între UE şi Myanmar a crescut în timpul acestor sancţiuni. Dacă eu aş fi fost un general din Myanmar, aş fi crezut că UE nu este foarte serioasă în ceea ce spune“, conchide Gerber pentru DW.