Cum devii jihadist? Răspunsul experţilor ONU

După atacurile din Paris, întrebarea care se tot pune este : de ce unii tineri se alătură Statului Islamic? Experţii care au vorbit în cadrul unei reuniuni ONU susţin că majoritatea acestora au fost recrutaţi de rude şi apropiaţi şi nu în moschei.

Nu în moschei se radicalizează tinerii jihadişti: aceasta este concluzia la care au ajuns experţi pe acest subiect, iar rezultatele au fost raportate la o reuniune a Consiliului de securitate a Naţiunilor Unite cu tema „combatanţii terorişti străini“.

Potrivit cifrelor lor, 75% din tinerii luptători străini care au aderat la Statul Islamic din Siria au fost încurajaţi să facă acest lucru prin prieteni sau cunoştinţe, 20% de către membri ai familiei lor.

În urma atacurilor de la Paris, numeroase apeluri au fost făcute comunităţilor musulmane de a denunţa extremismul. Cu toate acestea, potrivit experţilor, "radicalizarea apare rar în moschei", şi nu aici se face recrutare.

Organizaţia Statul Islamic oferă acelaşi dinamism "revoluţionar", ca Revoluţia franceză, revoluţia bolşevică din Rusia şi creşterea Germaniei naziste. Prin urmare, Occidentul a înţeles greşit acest aspect care atrage mulţi tineri.

Experţii mai spun că departe de a fi pur şi simplu o problemă radicalizare în moschei, un număr mare de recruţi provin din familii creştine, şi devin cei mai feroce dintre combatanţi.

Statul Islamic pescuieşte dintr-un rezervor de tineri francezi radicalizaţi care, orice s-ar întâmpla în Orientul Mijlociu, sunt deja intraţi în dizidenţă şi caută o cauză, o etichetă, o poveste căreia să-i propună semnătura sângeroasă a revoltei personale. Zdrobirea SI va nu schimba faptul că această revoltă există, scrie şi „Le Monde“, citat de RFI.

Aderarea acestor tineri la ISIS este oportunistă: ieri erau cu Al Qaeda, în 1995 au fost subcontractori ai Grupului Armat Islamic din Algeria sau practicau, din Bosnia până în Afganistan, trecând şi prin Cecenia, micul lor jihad personal. Şi mâine vor continua să lupte sub un alt steag, asta dacă nu mor în acţiune, nu îmbătrânesc sau nu sunt dezamăgiţi, cum s-a întâmplat cu mişcarea  de extremă stânga a anilor 1970.

Nu există o a treia, a patra sau o a « N »-a generaţie de jihadişti. Din 1996, ne confruntăm cu o fenomen foarte stabil: radicalizarea tinerilor francezi de două categorii, şi anume „a doua generaţie“ de musulmani şi convertiţii locali.

Principala problemă pentru Franţa, scrie publicaţia franceză, nu este,  Califatul , care în cele din urmă se va evapora ca un vechi miraj devenit coşmar, problema este revolta tinerilor. Şi adevărata întrebare este cine sunt acesti tineri, sunt ei avangarda unui război care vine sau mai degrabă eşecurile unei huruit al istoriei ?

 Aproate toţi jihadiştii francezi fac parte din două categorii foarte precise: vin din a doua generaţie de imigranţi, născuţi în Franţa sau mutaţi aici din copilărie ori sunt convertiţi, iar numărul acestora din urmă a crescut cu timpul. La finele anilor 90, convertiţii erau déjà 25% din totalul radicalizaţilor.

 Multi convertiti provin din mediul rural francez, ca Maxime Hauchard şi au puţine motive să se identifice cu o comunitate musulmană care pentru ei există doar în plan virtual. Nu vorbim aşadar despre „revolta Islamului“ sau de cea a "musulmanilor ». Vorbim despre o islamizare a radicalismului şi nu despre o radicalizare a Islamului.

De ce aleg Islamul Salafist?

Ce au în comun „a doua generaţie“ şi convertiţii? E în primul rând o revoltă de generaţii: ambele categorii rup legăturile cu părinţii sau mai exact cu ceea ce reprezintă părinţii lor în termeni de cultură şi religie. "A doua generaţie" nu aderă la islamul părinţilor lor şi nu vin dintr-un mediu care, în mod tradiţional, luptă împotriva valorilor Occidentului. Ei sunt occidentalizaţi, vorbesc franceza mai bine decât parintii lor, toţi ştiu ce înseamnă distracţiile tinereţii, au băut alcool, au fumat haşis, au agăţat fete la discotecă.

O mare parte dintre ei a trecut deja pe la închisoare.  Şi, apoi, într-o bună dimineaţă, s-au convertit alegând Islamul Salafist, adică un Islam care respinge ideea de cultură, un Islam care le permite să se reinventeze după norme proprii. Pentru că nu vor nici cultura părinţilor, nici pe cea a Occidentului, devenite simboluri ale urii lor.

Cheia revoltei este în primul rând lipsa de transmitere culturală a religiei. E o problemă care nu atinge nici prima generaţie, cunoscătoare a Islamului din ţările de origine, dar pe care nu a reuşit să-l transmită mai departe, nici pe cei din generaţia a treia, care vorbesc franceză cu părinţii. Graţie părinţilor, cei din generaţia a treia au modele de exprimare a Islamului în societatea franceză care, chiar dacă sunt conflictuale, se discută.

De ce sunt mai puţini turci decât nord-africani îm mişcările radicale ? Fără îndoială pentru că, în ceea ce-i priveşte pe turci, tranziţia a fost asigurată. Statul turc a trimis în ţările unde au imigrat turcii, profesori şi imami, lucru care ridică alte probleme, dar care a permis evitarea adeziunii la salafism si violenţă.

Tinerii convertiţi aderă la ideea de religie pură predicată de salafişti, compromisul cultural nu-i interesează. Deci nu au nimic în comun cu generaţiile anterioare care se converteau la sufism. Aici se întâlnesc cu cei din a doua generaţie care aderă la islamul de ruptură, ruptura între generaţii, ruptură culturală, ruptură politică. Nu serveşte la nimic să le oferi un Islam Moderat, radicalitatea îi atrage prin definiţie.

Rupţi de familie, tinerii jihadişti sunt rupţi şi de comunitatea musulmană. Aproape nici unul nu are un trecut religios, de pioşenie şi rugăciune. Inutil să disimuleze că s-au radicalizat: odată renăscuţi, tinerii nu se ascund şi îşi etalează convingerile pe Facebook. Fac paradă cu noul EU atotputernic, dorinţa de răzbunare, fericirea în faţa puterii pe care le-o dă dorinţa de a ucide şi fascinaţia propriei morţi.

Violenţa la care aderă este o violenţă modernă, ei omoară cum omoară ucigaşii în masă în America sau cum a făcut-o Brievik în Norvegia, rece şi liniştit. Nihilismul şi orgoliul sunt aici profund legate.

Nimeni nu este interesat de teologie. Nici unul n-a militat în vreo mişcare politică, nici măcar în cele pro-palestiniene. Nici unul nu s-a implicat în comunitate, nici unul n-a făcut studii religioase, nici unul nu este interesat de teologia jihadului sau de natura Statului Islamic.

Se radicalizează în jurul unui mic grup de amici, în cartier, în puşcărie, la sălile de sport, recreează o familie, o fraternitate.  Schema importantă pe care nimeni nu a studiat-o este cea a fraţilor biologici. Regăsim regulat perechi de fraţi precum fraţii Kouachi şi Abdeslam, fraţii Clain care s-au convertit împreună, fără să mai vorbim de fraţii Tsarnaev, autorii atentatului de la Boston din aprilie 2013.