Cum ar arăta NATO fără Turcia?

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost resemnificată după căderea comunismului prin lupta împotriva terorismului, declanşată după atentatele din 11 septembrie 2001. Ţinând cont că „războiul împotriva terorii“ declanşat de George W. Bush viza Orientul Mijlociu, iar Turcia, fiind singura ţară musulmană (Albania a intrat în NATO în anul 2009), a jucat un rol crucial în această ofensivă.

Începând cu 2001 rolul Turciei în NATO a crescut exponenţial ajungând ca în 2004 să fie al doilea stat ca număr de militari implicaţi în operaţiunile alianţei, după Statele Unite. Conflictele din Irak şi Afganistan şi mai apoi disensiunile cu Rusia au adus Turcia în prim-plan, serviciile secrete turceşti fiind în prima linie atât în zona Mării Negre cât şi în Orientul Mijlociu.

Răcirea relaţiilor dintre Washington şi Ankara

Relaţiile dintre Ankara şi Washington au suferit o răcire evidentă după tentativa de lovitură de stat din iunie 2016. Atunci, Erdogan a acuzat voalat CIA de implicare şi a început un război diplomatic cu Statele Unite pentru expulzarea clericului Fethullah Gülen (pe care îl acuză că a stat la baza organizării puciului).

După victoria lui Trump, toată lumea se aştepta la normalizarea relaţiilor dintre SUA şi Turcia şi chiar la extrădare lui Fethullah Gülen, fiind prezentat de Erdogan drept un Soros musulman.

Întâlnirea din luna martie 2017 dintre Donald Trump şi Angela Merkel, în care preşedintele american a acuzat Berlinul că nu-şi face datoria faţă de NATO, a fost interpretată de mulţi analişti ca un cadou pentru Erdogan, fiind de notorietate relaţiile proaste dintre Turcia şi Germania. În luna mai a aceluiaşi an a urmat vizita lui Erdogan la Casa Albă dar se pare că această întâlnirea a înrăutăţit relaţiile dintre Ankara şi Washington. După întâlnire au început să apară primele informaţii credibile despre intenţiile turcilor de a cumpăra sisteme anti-aeriene ruseşti S-400.

Ulterior întâlnirii bilaterale de la Washington, relaţiile diplomatice dintre SUA-Turcia au ajuns la un nou minim istoric atât din cauza conflictului sirian, unde Ankara acuza Washington-ul că furnizează armament kurzilor dar şi din cauza arestării unui angajat turc al consulatului american din Istanbul. Acest lucru a determinat Statele Unite să suspende serviciul de vize pentru Turcia iar răspunsul a venit câteva ore mai târziu când Ankara a luat o măsură similară pentru cetăţenii americani.

După summitul NATO de la Bruxelles părea că relaţiile Turciei cu Statele Unite sunt în curs de redresare, ţinând cont că Trump şi Erdogan au părut apropiaţi, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Disensiunile privind reţinerea pastorului american Andrew Brunson de către autorităţile turce a escaladat după ce A Doua Curte Penală de Apel din Turcia a respins cererea de eliberare iar cetăţeanul american riscă 35 de ani de închisoare pentru „complicitate la terorism”. De cealaltă parte, Erdogan acuză SUA că s-au răzgândit în cazul vânzării avioanelor de luptă F-35 şi spune că va solicita arbitraj internaţional dacă Washingtonul nu-şi respectă promisiunea.

Merkel vs. Erdogan

Relaţiile dintre Germania şi Turcia s-au răcit pe parcursul mandatelor cancelarului Angela Merkel. Disensiunile au pornit în mare parte de la dorinţa Turciei de a adera la Uniunea Europeană (sau măcar de a lua parte la o politică de ordin comercial mult mai laxă care să satisfacă interesele Turciei). Tratativele au fost iniţiate în anul 2005, dar de atunci au existat sincope, multe dintre ele legate de refugiaţi sau de cenzura impusă presei de regimului Erdogan. După referendumul din aprilie 2017, prin care Turcia a devenit republică prezidenţială, iar Racep Erdogan a primit puteri sporite, Ankara a renunţat la ideea aderării la UE. De curând, Germania a recomandat Uniunii Europene stoparea negocierilor de aderare cu Turcia.

Relaţiile tensionate dintre Berlin şi Ankara se resimt şi în interiorul NATO. Guvernul german a decis în luna iunie 2017 retragerea trupelor şi a echipamentelor militare germane de la baza aeriană de la Incirlick, din sud-estul Turciei, după ce unei delegaţii parlamentare germane i-a fost refuzat accesul în bază. După incident, mai mulţi parlamentari germani şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la apropierea Turciei de Rusia şi au cerut ministrului de Externe să facă presiuni pentru excluderea Turciei din NATO.

Cât de adevărată este prietenia ruso-turcă?

Istoria relaţiilor dintre Rusia şi Turcia este foarte complicată, caracterizată în primul rând de rivalitatea privind influenţa în zona Mării Negre. Intrarea Turciei în NATO, în 1952, a însemnat poziţionarea foarte clară a Ankarei de partea Statelor Unite în timpul Războiului Rece. Începând cu anul 2014, atunci când Erdogan a realizat că Turcia nu va face parte din Uniunea Europeană, preşedintele turc a început să caute alte soluţii economice. În acel moment, Rusia s-a dovedit partenerul perfect iar livrarea gazelor ruseşti către Turcia a crescut simţitor.

Relaţiile proaste cu SUA şi UE au făcut din Turcia un partener foarte bun de dialog pentru Kremlin. Au existat multe întâlniri între Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan iar totul a culminat cu achiziţionarea de către Turcia de sisteme anti-rachetă ruseşti S-400.

Analizând astfel datele pare că Turcia şi Rusia sunt noul cuplu la modă, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Erdogan a făcut o vizită în Ucraina şi a declarat că Turcia nu va recunoaşte anexarea Crimeei de către Rusia, ţara sa continuând să susţină suveranitatea şi integritatea teritorială a statului ucrainean.

Practic, Turcia face un joc independent atât în NATO cât şi în relaţia cu Rusia. A cumpărat rachete ruseşti pentru a arăta membrilor Alianţei că sunt serioşi, cultivă buna relaţie cu Moscova dar trimite şi la Kremlin semnale că Turcia are propria agendă, atât în zona Mării Negre cât şi în Orientul Mijlociu.

Turcia vrea în BRICS

Erdogan a participat, de curând, la summitului BRICS la Johannesburg şi şi-a exprimat dorinţa ca Turcia să facă parte din această organizaţie a economiilor emergente.

După ce a spus un „la revedere” iremediabil Uniunii Europene, Erdogan îşi doreşte aderarea la BRICS pentru a-şi dezvolta relaţiile economice cu alte economii emergente, dar şi pentru a-şi căuta aliaţi în posibilele conflicte economice cu SUA şi UE.

Se pare că aderarea Turciei la BRICS este susţinută de China, iar Rusia se opune. Mai exact, după summitul de la Johannesburg, Vladimir Putin a declarat că deocamdată nu se planifică majorarea numărului membrilor BRICS, însă a menţionat că liderii statelor BRICS nu exclud o extindere în viitor a numărului grupului. Din nou, rivalitatea militară din Marea Neagră opreşte sau măcar întârzie Turcia din a adăuga un „T” în formula actuală a BRICS.

Tatonările făcute de Erdogan la Johannesburg arată că Turcia doreşte să fie un actor major la nivel global iar interesul Chinei, mai ales în contextul expansiunii Beijingului în Europa de Est, poate conta mult pentru evoluţia relaţiilor turco-chineze. China însăşi are nevoie de o contrapondere la vocea rusă în BRICS şi nu s-ar da în lături de la a adăuga o Turcie în schemă pentru a ţine Moscova într-o zonă controlabilă.

Atunci când geografia nu se înţelege cu politica

În fapt, toate aceste tatonări şi mutări pe o tablă de şah interdependentă sunt complicate simţitor de realităţi politice care sunt conflictuale cu cele geografice. China este dependentă geografic de o zonă de graniţă permeabilă cu Rusia în timp ce Turcia nu poate vedea un prieten cu adevărat stabil în Moscova din cauza ieşirilor comune la Marea Neagră. Această realitate obligă toţi actorii la jocuri politice complicate care restrâng spaţiul de manevră al tuturor părţilor implicate.

Îşi poate permite NATO un exit al Turciei?

Turcia a fost primită în NATO în anul 1952 pentru a bloca accesul URSS în Orientul Mijlociu şi datorită poziţiei strategice la Marea Neagră. Tot timpul au existat întrebări în legătură cu Turcia şi cu regimurile care au condus fostul Imperiu Otoman. Pentru Turcia apartenenţa la NATO a reprezentat o garanţie internaţională şi o ancoră care a ferit Ankara de derapaje interne prea mari dar şi de influenţa rusească.

În aceste momente se pare că ambele obiective sunt ratate, Turcia este mai departe ca oricând de un regim democratic iar influenţa Rusiei este simţitoare.

Un posibil exit al Turciei ar crea prejudicii majore Alianţei atât în Balcani, cât şi în Orientul Mijlociu. Turcia este singurul stat care poate reprezenta o contrapondere la forţa Rusiei în Marea Neagră iar prezenţa militarilor şi a serviciilor de informaţii turceşti în Orientul Mijlociu sunt esenţiale pentru NATO.

O posibilă ieşirea a Turciei din NATO ar pune din nou în discuţie armele nucleare pe care Statele Unite le au în Europa. Este evident că rachetele americane din baza de la Incirlick ar trebui mutate iar amplasarea lor în state din Europa de Est ar fi puternic contestă de Rusia şi posibil chiar de Turcia. În acest moment, chiar dacă mai mulţi membri ai Alianţei îşi pun întrebări cu privire la poziţia executivului de la Ankara, NATO nu are o soluţie viabilă la un exit al Turciei. De cealaltă parte a baricadei, Turcia este pe deplin conştientă care sunt graniţele sale şi înţelege că o renunţare deplină şi totală la NATO ar însemna că Erdogan, cu tot cu puterile sale sporite, va trebui să ţină simbolic piept unei Moscove expansioniste la Marea Neagră, fără sprijinul auxiliar al navelor militare NATO.