Cu degetul pe trăgaci, cu cizma pe constituţie

Se închide un cerc şi, aşa cum se întâmplă în istoria lumii în asemenea momente critice, reapare, violentă, nemiloasă, primitivă şi cretinoidă precum purtătorii de ei seamă, dorinţa de a stăpâni cu orice preţ şi folosind orice mijloace.  Obsedaţi mesianici bolnavi de putere, sunt convinşi că nu o fac din orgoliul lor bolnav, ci fiindcă, dintr-o cauză ce nu poate fi cunoscută de mintea umană, ei au fost desemnaţi să devină Salvatorul.

Şi, până la urmă, nici nu mai e important ce trebuie să salveze: o ţară, un grup de oameni, populaţia unui oraş sau a unui cătun de munte. În funcţie de evoluţia stării mintale, cel mai important este să găseşti soluţia de a te impune, înainte ca alţii să te trimită la tratament sau să te scoată din joc printr-un mijloc oarecare.

Iar oroarea pe care o poate produce un asemenea individ este strict proporţională cu capacitatea sa politică de a inventa (sau readuce în actualitate) soluţiile de forţă cu care, odinioară, predecesorii săi din exact aceeaşi categorie umană au reuşit să deţină controlul pe o durată oarecare de timp, cu preţ de sânge şi teroare.

Istoria de azi priveşte pe Eduardo Bolsonaro (foto), deputat, unul dintre cei trei fii ai onorabilului său tată, evident marele prieten şi coleg de ideologie cu Donald Trump pe care-l declară drept modelul absolut.

A declanşat un scandal monstru în Brazilia în momentul în care a evocat posibilitatea de reinstaurare a unui regim represiv cum a fost teribila şi nemiloasa dictatură militară (1965-1984), asta în cazul în care „stânga se va radicaliza“. Visează, la acest final de 2019, că americanii ar mai putea relua operaţiunea CONDOR a CIA prin care a fost finanţată şi susţinută din toate punctele de vedere imaginabile (şi foarte eficient) apariţia dictaturilor militare care au împânzit ţările Americii de Sud şi Americii Centrale. Dacă vreţi să aprofundaţi acest episod istoric teribil, puteţi accesa aici site-ul Brasil Nunca Mais Digital unde sunt listate peste 900.000 de documente legate de perioada respectivă, publicate de Parchetul din Sao Paolo şi pe care, în parte, le putusem consulta înainte de data oficială de descretizare ( 9 august 2013), acţiune exemplară de recuperare a memoriei şi omagiere a victimelor.

Armata braziliană defilează în perioada Juntei militare

Pentru ca acum ameninţarea să fie şi mai precisă, tânărul paralementar în vârstă de 35 de ani a afirmat într-un interviu filmat şi difuzat pe You Tube (chiar dacă a încercat apoi să-şi retracteze spusele) că, dacă protestul care are loc acum în Chile s-ar putea extinde şi în Brazilia, ar putea fi remis în vigoare Actul Constituţional nr.5 (AI-%) prin care regimul Juntei militare a închis Congresul şi a suspendat libertăţile constituţionale în 1968. A acuzat Cuba şi Venezuela de a fi în spatele mişcărilor de protest din America de Sud pe care le compară cu gherilele de stânga ale anilor 1960.

Va veni un moment în care situaţia va fi aceeaşi ca cea de la finele anilor '60 din Brazilia, atunci când mişcările radicale de stânga deturnau avioane, executau persoane, sechestrau funcţionari de rang înalt precum consulii şi ambasadorii, ucideau poliţişti şi militari...Dacă stânga se va radicaliza la acest nivel, atunci vom fi obligaţi să răspundem. Acest răspuns poate fi un nou Act Constituţional AI-C5, poate fi o lege aprobată prin referendum.

Nu există vreun dubiu posibil asupra acestei afirmaţii, căci ea trimite direct la legislaţia promulgată de dictatura militară începută în 1964 prin lovitura de stat organizată de armată împotriva preşedintelui Joao Gulart, lovitură de stat care - aşa cum demonstrează foarte limpede documentele din arhivele succesiv desecretizate de americani, a fost susţinută de Departamentul de Stat şi a beneficiat de sprijinul unor operativi din CIA. În cei 21 de ani de existenţă, Junta militară a adoptat o nouă Constituţie care conţinea prevederi restrictive severe la adresa libertăţii de expresie şi împotriva opoziţiei politice. Regimul va adopta naţionalismul şi anticomunismul ca linii directoare. Este perioada cumplită în care, în Brazilia, doctrina securităţii naţionale justifica, legalizându-le, asasinatele, tortura, trimiterea în închisoare a opozanţilor politici şi prigoana studenţilor.

Oare situaţia revoltei din America de Sud este într-adevăr atât de serioasă, încât e nevoie să fie scoase la lumină uneltele terorii de demult, în speranţa că americanii ar putea din nou să închidă ochii şi, în numele luptei globale împotriva comunismului, să susţină o acţiune de masă de eradicare fizică a protestatarilor?

Pentru preşedintele brazilian, cred că nu există niciun fel de dubiu că răspunsul este pozitiv. Dar cred, sper, că este o realitate posibilă doar că în imaginaţia sub sperietura a ce se petrece în Venezuela sau Chile, acolo unde revolta populară - prima de asemenea amploare după epoca terorii "Pinochet & asociaţii" - anunţă atingerea unui prag al suportabilităţii sociale extrem de periculos pentru regimurile politice cu tentaţii dictatorile din America de Sud.

Problema este că această tentaţie de a răspunde oricărui tip de protest prin recurgerea la violenţă extremă devine un factor recurent care defineşte din ce în ce mai des singurul răspuns la care mai pot recurge autorităţile. Şi asta depăşeşte cu mult pragul ideologic, nu mai are decât justificarea păstrării cu orice preţ a puterii. Aşa, poate, să găsim o explicaţie şi la devierile autoritariste din ce în ce mai grave ale multora dintre deţinătorii de putere aflaţi în prima linie.

Vă rog să observaţi că, aşa cum se întâmplă în cazul tânărului Bolsonaro, există foarte mulţi (în orice caz suspect de mulţi) lideri politici care fie simt că nu mai au timp la dispoziţie, fie pur şi simplu intuiesc că societatea a devenit cu mult mai permisivă faţă de utilizarea forţei brute, încât ard etapele, uitând de orice angajamente, politeţuri sau mime democrateice.

Pentru a obţine puterea şi controlul absolut, pentru a preveni apariţia unor situaţii în care contestarea puterii lor să ducă într-adevăr la situaţii-limită, trec de urgenţă, rapid, nemilos, la modificarea întregului cadru constituţional, aranjând lucrurile astfel încât, în clipa în care ar invoca legea marţială, să aibă deja pregătite în cazărmile reale sau virtuale tot personalul necesar gata să sară la bătaie. Transformând armata şi instituţii de forţă în general în unităţi de luptă antirevoluţionare şi antigherilă urbană.

După ce i-a trecut sperietura cu lovitura de stat, exact asta a făcut şi face în continuare Erdogan, subordonându-şi  mai întâi instituţiile de forţă, apoi administraţia, devenind Sultan, Padişah şi visându-se Lider al renaşterii spirituale islamice. Arestări, condamnări, mutilarea dreptului la liberă exprimare? Prostii, Fake news şi, în general, ce şi pe cine interesează ce se întâmplă în serai..

La fel procedează Putin, având acum la îndemâmă o lege nouă prin care, la nevoie, în temeiurile comandamentelor de securitate naţională, poate decide singur că a venit momentul să taie complet legăturile internet cu exteriorul. Folosind, pentru protecţie, un Internet limitat la teritoriul naţional şi controlat de cine trebuie.Normal. Este cam ceea ce face Iranul, cam ceea ce face China, exact ceea ce face Coreea de Nord.  Au trebuit ca nişte săptămâni de proteste să neliniştească autorităţile din Hong Kong într-atât de tare încât să-şi aducă aminte că exista buna şi civilizata legislaţie a coloniei britanice de odinioară privind introducerea stării de urgenţă şi anularea drepturilor civile. Folosită nemilos de britanici pentru a dizolva violent mişcarea grevistă a docherilor, reinstaurată de Carrie Lam, până de curând guvernator la Hong Kong.

În definitiv, dincolo de aparentele şi diafanele deosebiri ideologice dintre ei, toţi cred profund în valoarea practică a celor spuse de tânărul Bolsonaro într-un material video difuzat anul trecut în perioada electorală: spunea că „ajunge un soldat şi un caporal ca să închizi clădirea Tribunalului suprem federal".

Aşa e. Ajunge, daacă sunt lăsaţi să scape din limitele democraţiei constituţionale şi să umple scena publică. Din acel moment, timpii de reacţie se pot scurta dramatic, recursul la violenţă devenind nu soluţia extremă, ci soluţia pur şi simplu pentru a potoli, rezolva sau impune justiţia personală sau de grup. Asta începe să se simtă acum în multe locuri şi sportul politic la modă este canalizarea profesionistă a nemulţumirilor înspre un punct de explozie violent, pe măsura exactă a anilor sau deceniilor de ignorare a normalităţii. Şi, ca reflex, societăţile se radicalizează, fracturile devin prăpăstii care, de regulă, pentru a fi depăşite, au fost umplute cu mormane de cadavre.

Monştrii nu sunt neapărat numai cei din filmele de groază cu mult sânge pe pereţi. Cei mai primejdioşi sunt aceştia, cu degetul pe trăgaci şi cu cizma pe constituţie.