Crizele din Libia şi Sudan şi reaşezarea dinamicilor regionale

Libia se adânceşte într-o criză acută, asta după ce generalul Khalifa Haftar, reprezentantul auto-proclamatului guvern de la Tobruk a lansa o ofensivă militară împotriva guvernului de la Tripoli, construit sub sprijinul ONU.

În realitate însă, Libia este un stat divizat, în care puterile externe sprijină taberele beligerante în funcţie de propriile interese, astfel, dacă Turcia sau Qatar se alătură taberei de la Tripoli, de cealaltă parte Arabia Saudită şi Egipt îl sprijină în mod direct pe Haftar.

Interesant este că atât Cairo, cât şi Riad au tot interesul în menţinerea stabilităţii din statele vecine pentru a evita creşterea insecurităţii regionale, dar, cu toate acestea, susţin atât campania generalului libian, cât şi lovitura militară care a condus la înlăturarea dictatorului sudanez Omar al Bashir.

O delagaţie formată din oficialii Arabiei Saudite şi Emiratelor Arabe Unite (EAU) au vizitat Khartoum pentru a-şi manifesta suportul pentru Consiliul Militar de Tranziţie, militarii sudanezi reafirmând sprijinul pentru campania saudită din Yemen.

Succesul lui Haftar în Libia este încă dicutabil, cu atât mai mult cu cât liniile de aprovizionare sunt destul de vulnerabile, iar escaladarea conflictului militar va conduce către o criză umanitară accentuând procesul migraţionist către statele europene, cu precădere Italia sau Grecia.

De cealaltă parte, în Sudan, Omar al Bashir s-a aliat în ultimii ani poziţiilor saudite, rupând chiar relaţiile diplomatice cu Iran, iar petrodolatrii Riadului ar fi putut să-i asigure în continuare stabilitatea internă. Cu toate acestea, dictatorul care a condus timp de 30 de ani Sudanul este realmente umilit, fiind transferat din arestul de la domiciliu în celebra închisoare Kober. Construită în timpul coloniei britanice, această închisoare de maximă securitate este recunoscută atât pentru condiţiile precare cât şi pentru faptul că este locul în care au fost închişi şi chiar executaţi mulţi dintre adversarii politici ai fostului dictator.

Principala miză pentru care actori regionali precum Arabia Saudită, Egipt sau EAU susţin derularea evenimentelor din cele două state africane este dată de intenţia eradicării mişcărilor islamiste.

Egipt, care are graniţă comună atât cu Libia cât şi cu Sudan, se teme de orice creştere a influenţelor islamiste în regiune, cu atât mai mult cu cât regimul Sisi a preluat puterea în urma unei lovituri de stat îndreptate împotriva Frăţiei Musulmane.

În Libia, Haftar este singurul garant, în momentul de faţă, al eradicării miliţiilor islamiste, incluse, o parte dintre ele, în structurile de conducere de la Tripoli. Mai mult, saudiţii şi egiptenii văd în acesta şansa ca un stat eşuat precum Libia să nu intre sub controlul autoproclamatului Stat Islamic.

Nu în ultimul rând, Omar al Bashir este un lider ale cărei rădăcini se regăsesc în mişcarea Fraţilor Musulmani. Ca şi în cazul Libiei însă, Qatarul şi Turcia se opun actualelor dinamici regionale, văzând în formaţiunile islamiste posibili aliaţi în atingerea propriilor interese regionale. Însăşi formaţiunea politică a lui Erdogan, Partidul Justiţie şi Adevăr, care conduce Turcia din 2002, are rădăcini islamiste, membrii săi fondatori fiind simpatizanţi ai mişcării Mili Goruş.