Criza ucraineană şi comparaţiile cu criza rachetelor din Cuba. Analişti din SUA: Putin nu este Hruşciov, iar Biden nu este Kennedy

Joe Biden (stânga) şi Vladimir Putin FOTO Arhivă

Carl von Clausewitz, celebrul strateg militar prusac din secolul al XIX-lea, scria că „războiul nu este decât o continuare a politicii cu alte mijloace”. Politica externă a lui Vladimir Putin se bazează pe afişarea unei forţe brute şi şantaj - şi, dacă este necesar, pe crime şi răpiri atât în interiorul, cât şi în afara Rusiei.

Consolidarea sa militară masivă de la graniţa cu Ucraina şi ameninţarea de a desfăşura trupe şi „infrastructură” în Cuba şi Venezuela au ca scop să forţeze administraţia Biden şi aliaţii SUA să se supună voinţei sale.

Comparaţiile cu criza rachetelor din octombrie 1962, care a dus omenirea în pragul războiului nuclear, sunt înşelătoare. Putin nu este Nikita Hruşciov, iar Joe Biden nu este John F. Kennedy, scriu activiştii pentru drepturile omului Frank Calzón şi John Suarez, de la Center for a Free Cuba, într-un articol de opinie publicat în „Miami Herald”.

Pe 4 iunie 1961, la o lună şi două săptămâni de la tentativa de invazie în Cuba, eşuată în Golful Porcilor, Nikita Hruşciov a cerut SUA să părăsească Berlinul de Vest. Dictatorul sovietic încerca să forţeze situaţia în favoarea sa, crezându-l pe recentul ales preşedinte al SUA lipsit de experienţă şi uşor de intimidat. Apoi, în luna august a aceluiaşi an, Hruşciov a ordonat împărţirea Berlinului printr-un zid.

Preşedintele Kennedy şi-a învăţat lecţia din întâlnirea dezastruoasă avută cu Hruşciov la Viena şi din consecinţele catastrofale ale zidului pentru berlinezii din Est. Aşadar, în octombrie 1962, a acţionat cu iscusinţă pe lângă prietenii SUA din lumea întreagă, a impus o blocadă navală şi a făcut presiuni pentru retragerea rachetelor sovietice, având succes în cele din urmă în ciuda isteriei dictatorului cubanez Fidel Castro.

Contextul este diferit în zilele noastre. Actualul dictator de la Kremlin nu este un „aparatcik”, ci un fost ofiţer KGB care, în ciuda asigurărilor oferite în anii ’90 de Rusia pentru integritatea teritorială a Ucrainei în schimbul renunţării la arsenalul său nuclear, a anexat Crimeea şi şi-a angajat militarii fără însemne într-un război de secesiune în Donbas.

Abandonarea Ucrainei pe termen scurt pare să garanteze pacea, dar observaţia lui Winston Churchill despre o criză petrecută în 1938 trebuie să dea de gândit astăzi. „Ai avut posibilitatea să alegi între război şi dezonoare. Ai ales dezonoarea şi vei avea război”, i-a spus Winston Churchill premierului Neville Chamberlain în urma Acordului de la München, prin care Germania nazistă a anexat Regiunea Sudetă, care aparţinea Cehoslovaciei. A fost o încercare eşuată de conciliere cu Hitler.

În ciuda eforturilor serioase ale administraţiei de a-l ajuta pe preşedinte să revizuiască şi să înveţe din eşecurile în politica externă, Putin şi alţi inamici nu sunt descurajaţi de ceea ce văd.

În schimb, ei sunt mânaţi de presupunerea că provocarea dezordinii şi îndreptarea degetului către Washington le vor oferi o oportunitate unică de a ataca interesele americane.

Administraţia Trump a mizat pe o politică de sancţiuni dure împotriva Rusiei şi a făcut tot ce a putut pentru a opri Nord Stream 2, un proiect în valoare de 11 miliarde de dolari menit să pompeze gaz din Rusia către Germania via Marea Baltică şi care ar putea spori influenţa Moscovei asupra Europei, dar administraţia Biden a renunţat sancţiunile mai dure fără să obţină vreo concesie şi, în cele din urmă, le-a înlocuit cu măsuri mai slabe în ciuda agravării situaţiei în jurul Ucrainei.

În plus, retragerea dezordonată a SUA din Afganistan a transmis un mesaj de slăbiciune inamicilor lor, animând atât Rusia, cât şi China să adopte poziţi mai agresive, prima în Ucraina, a doua în Taiwan.

În iunie 2021, administraţia Biden a ridicat sancţiunile împotriva a trei foşti oficiali iranieni şi companii energetice în eforturile sale de a determina regimul de la Teheran să renunţe la ambiţiile sale nucleare. Iranul nu a răspuns conform aşteptărilor, iar Casa Albă a reintrodus sancţiunile în octombrie împotriva a doi oficiali iranieni şi a două companii care furnizează arme unor grupări din Irak, Liban, Yemen şi Etiopia.

De două ori în 2021, Biden a spus că SUA ar apăra Taiwanul în cazul în care ar fi atacat de China continentală, dar staff-ul său a făcut un pas în spate invocând o politică a „ambiguităţii strategice”.

Avioanele de război ale Chinei se dedau provocărilor în zona de apărare aeriană a Taiwanului. Mai mult decât atât, China încă nu este trasă la răspundere pentru cele peste 5,5 milioane de decese din cauza pandemiei de COVID-19. Toate aceste date trebuie să facă parte din evaluarea lui Putin.

Ce este de făcut acum?

1. Poporului american şi lumii trebuie să li se reamintească faptul că NATO este o alianţă defensivă, care nu reprezintă niciun pericol pentru Rusia atâta timp cât nu atacă unul dintre membrii săi.

2. Cea mai bună modalitate de a detensiona situaţia la graniţa dintre Ucraina şi Rusia şi de a face pace este condiţionarea funcţionării Nord Stream 2 de retragerea armatei ruse din Crimeea, amintindu-i-se totodată Moscovei de angajamentele sale faţă de integritatea teritorială a Ucrainei şi continuând cu sancţiuni cuprinzătoare şi multilaterale.

3. Administraţia Biden ar trebui să fie pregătită pentru suplimentarea ajutorului militar şi să ofere asistenţă Ucrainei în domeniul informaţiilor, dacă i se solicită aceste lucruri.

4. Congresul ar trebui să introducă creditele de urgenţă în scop militar, punând ca aspect aparte asistenţa membrilor NATO care solicită ajutor din cauza ameninţării ruse.

5. Aliaţii europeni ai SUA, Japonia, Australia şi alţii ar trebui încurajaţi să se alăture unui răspuns diplomatic larg la planurile agresive ale lui Putin, care să includă sancţiuni multilaterale.

O America slabă face lumea mai periculoasă şi mai nesigură, conchid Frank Calzón şi John Suarez.