Chiar există motive de îngrjorare reale? Nu, afirmau până mai deunăzi sursele diplomatice occidentale, doritoare să minimalizeze pe cât se putea conţinutul realmente războinic şi revendicativ al discursului Preşedintelui Erdogan care, de luni de zile, semnalizează intrarea ţării sale pe un curs de coliziune cu SUA, discuţia înveninându-se foarte tare după ce Preşedintele Trump a decis impunerea unor sancţiuni economice extrem de dure împotriva Turciei, aliatul strategic al SUA, adică creşteri cu 20% şi 50% a taxelor comerciale pe aluminiul şi oţelul importate din Turcia. Ceea ce a avut ca efect imediat intrarea în cădere liberă a lirei turceşti, antrenând după ea o degringoladă majoră pe pieţele financiare şi bursiere din întreaga lume.

Moment în care Preşedintele Erdogan îi avertizează pe americani că, dacă lucrurile continuă pe acest drum, Turcia va fi nevoită să-şi caute alţi prieteni şi aliaţi în est. Mişcare ce n-ar mai mira acum pe nimeni, dat fiind nivelul parteneriatului strategic încheiat deja de Ankara atât cu Federaţia Rusă cât şi cu membrii grupului BRICS şi, prin extensie, cu Organizaţia de cooperare de la Şanghai.

Numai că, faţă de echilibrul de forţe din anii şi chiar din lunile trecute, ceva s-a schimbat în profunzime: Turcia este acum sprijinită oficial, inclusiv la cel mai înalt nivel al Parlamentului European, exact de ţările europene care, pe vremuri, poate vă amintiţi acest lucru, erau în relaţii reci sau foarte reci cu regimul de la Ankara, devenit poate acum mai suportabil pe baza războiului comercial şi economic pe care ambele părţi îl au deschis acum cu SUA. Ba chiar Turcia anunţă că are intenţia de a urma linia de răspuns a UE şi, ca atare, să introducă tarife majorate substanţial la electronicele importate din SUA. Odată cu menţinerea comenzii de instalaţii anti-rachetă S-400 din Rusia, ofensă majoră adusă SUA şi ofertei sale de sisteme PATRIOT.

Dar lucrurile par acum să escaladeze brusc odată cu apariţia pe piaţă a documentelor depuse la biroul procurorului-şef din Adana de către avocaţii unui ONG considerat pro-Erdogan, Asociaţia pentru dreptate socială şi ajutor   (Toplumsal Adalet ve Yardımlaşma Derneği în turcă, sau TAY-DER), un text de 60 de pagini prin care se solicită arestarea unor militari americani de la baza de la Incirlik pentru presupusa lor relaţie cu mişcarea condusă de pastorul Gulen, "pentru încercarea lor de a distruge ordinea constituţională din Turcia, pentru încercarea de a împiedica guvernul turc, parţial sau în totalitate, să-şi exercite autoritatea legală şi punând în primejdie suveranitatea statului turc".

Sunt numiţi ofiţeri şi soldaţi ai armatei americane, unii încă aflaţi în post la Incirlik:

Col. John C. Walker, Col. Michael H. Manion, Col. David Eaglen, Col. David Trucksa, Lt. Col. Timothy J. Cook, Lt. Col. Mack R. Coker, Sgt. Thomas S. Cooper, Sgt. Vegas M. Clark. Acuzaţiile îl privesc şi pe generalul Joseph Votel, comandant al US Central Command, generalul în rezevă John F.Cambell, generalul Rick Boutwell din Forţele aeriene ale SUA, director pentru probleme regionale din cadrul Biroului Subsecretarul de stat din cadrul forţelor aeriene. Se cere nu numai arestarea persoanelor de pe listă ci şi emiterea unor mandate care să permită percheziţionarea întregii baze de la Incirlik pentru căutarea de dovezi dar şi oprirea decolării tuturor avioanelor aflate la baza respectivă sau care ar dori să o folosească pentru reaprovizionare.

Situaţie foarte gravă şi care, brusc, a readus în actualitate chestiunea bazei de la Incirlik, cheia esenţială a NATO şi mai ales a americanilor pentru operaţiuni ofensive de mare anvergură în Orientul Apropiat, în regiunea Mării Negre/Mării Caspice. punctul major de rezistenţă în structurarea tuturor planurilor NATO privind apărarea flancului de est al Alianţei şi, alături de baza Al Udeid din Qatar, platformele de lansare şi susţinere a unui eventual atac asupra Iranului.

Foarte interesant, în acest context, să reamintim care este statutul juridic al Bazei militare de la Incirlik: în termenii "Acordului de cooperare în domeniul apărării şi economiei" semnat de SAU şi Turcia în 1980, baza este controlată de către statul turc, iar armata americană are permisiunea de a o folosi în contextul unor operaţiuni NATO şi, în cazul în care este nevoie, acolo pot fi găzduite şi alte trupe NATO. În principiu, în baza respectivă se află în permanenţă 2500 de soldaţi americani, plus câteva sute de soldaţi turci.

Tehnic, ce perspective există?

Pentru a vedea ce-ar putea face turcii într-o situaţie similară, ar trebui să ne întoarcem în anii'70, atunci când, ca măsură de retorsiune pentru invazia de către Turcia a părţii de nord a Cipreului, Statele Unite au decis impunerea unui embargo asupra livrărilor de arme destinate Turciei.

Iar răspunsul Ankarei a fost ferm şi extrem de dur: a închis toate bazele militare de pe teriotirul său unde se aflau soldaţi americani, transferându-le imediat sub controlul total al armatei turce. Cu excepţia bazelor aeriene esenţiale: Incirlik şi Izmir, motivaţia invocată fiind acordurile existente cu NATO. Situaţia a fost parţial rezolvată prin Acordul din 1980 dar Parlamentul turc a interzis ca treupele americane să-şi stocheze acolo echipamentul militar, permisiunea fiind acordată doar odată cu invazia Irakului din 2003. Ok, posibil şi acum, dar scenariul e doar teoretic posibil deoarece, în acel moment, Turcia nu pronunţase fatidicele cuvinte-avertisment privind găsirea de noi prieteni şi aliaţi în est,

Drept care, din nou, se discută intens despre scenarii privind relocarea forţelor americane de la Incirlik. Relativ uşor de făcut în cazul în care vorbim doar despre armamentele, echipamentele şi dotările convenţionale care pot fi deplasate relativ rapid spre un alt aeroport cu dotări similare. Problema în studiu este relocarea depozitului de arme nucleare, cele 50 de bombe nucleare tactice B61.

Există nişte rapoarte interesante apărute în ultimele luni care vorbesc despre o relocare la Alexandroupolis (regiunea Evros din Grecia), mai aproape de Crimeea cu 150 Km, de Moscova cu 200 Km. şi cu 400 Km. decât Incirlick. Posibil scenariu, totuşi nu foarte convingător deoarece, pe fond, forţele americane ar trebui să asigure nu numai securitatea propriei baze dar şi controlul spaţiului terestru grec, baraje navale, sisteme de avertizare timpurii, investiţii de mare amploare şi deloc pe gustul actualei administraţii americane.

Discuţia asta face rău NATO şi tuturor ţărilor aliate. Pune (sau poate pune) probleme speciale tuturor ţările de pe flancul de est şi, oricum ar fi, schimbă şi datele în care de discută despre echilibrul militar şi de securitate în Marea Neagră. Este posibil ca acest echilibru să fie complet schimbat, ca urmare a unei repoziţionări totale a Turciei. Nu cred, Mai degrabă, Turcia va aştepta să vadă cum se reorganizează jocurile globale şi , dacă va reuşi să scape ce bine din căderea actuală a monedei sale naţionale, va dori să-şi negocieze cât mai bine propria poziţie în raport cu NATO, Rusia, China şi se va gândi foarte bine dacă va dori să accepte invitaţia care i se va face de a participa la proiectul integrat de apărare şi securitate european. Sau va accepta toate astea, inclusiv un acord strategic extins cu UE, în schimbul garantării propriei supravieţuiri economice, într-un joc complex în care parteneri să devină Rusia şi China.