Analiză realizată de Cosmin Dugan*

 Aceste „ameninţări fără duşmani“, considerate o „zonă gri“ în studiile de securitate, tind să fie cu mult mai ambigue în diversitatea, procesele şi efectele lor, fiind percepute mai degrabă ca fiind riscuri şi vulnerabilităţi multilaterale. Printre acestea remarcăm „problemele fără paşaport“, care prezintă un vădit caracter transnaţional, nu reprezintă o formă de agresiune declarată sau clandestină din partea unui actor statal sau non-statal şi nu pot fi combătute prin mijloace militare convenţionale.

Crizele medicale şi securitatea umană

Unul din cei mai importanţi factori de risc din categoria celor neconvenţionali sunt pandemiile, afirmaţie susţinută şi de faptul că bolile infecţioase reprezintă încă o cauză principală de mortalitate din lume, fiind responsabile de aproximativ 17 milioane de decese anual. Dezbaterea internaţională în legătură cu faptul dacă pandemiile sunt sau nu riscuri de securitate pentru sistemul international datează de cel puţin 50 de ani. Confruntarea de idei are un numitor comun şi anume modul în care pandemiile, naturale sau deliberat provocate, afectează stabilitatea economică, socială şi politică internă a statelor şi, nu în ultimul rând, relaţiile dintre state atunci când răspândirea unei boli nu poate fi stopată la frontierele naţionale ale statelor. Deloc întâmplător, în cadrul Strategiei HIV/AIDS a Departamentului de Stat al SUA din anul 1995, bolile infecţioase sunt considerate a avea potenţialul de a „iniţia conflicte“ şi chiar de a „determina felul în care se vor încheia războaiele“.


FOTO Mediafax/Andreea Alexandru

În contextul unor astfel de provocări la adresa securităţii se evidenţiază o deplasare a abordării teoretice a conceptului de „securitate“ de la componenta de analiză strict militară către o interpretare mai cuprinzătoare a interdependenţei dintre factorii de risc şi ameninţările convenţionale, pe de o parte, şi cele neconvenţionale, pe de altă parte (Şcoala de la Copenhaga – reprezentanţi principali Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde). 

Conceptul de Securitate Umană, intrat în dezbaterea internaţională o dată cu introducerea sa în Raportul pentru Dezvoltare Umană al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din anul 1994, consideră că protecţia personală a individului nu rezultă doar din apărarea securităţii unui stat ci şi din asigurarea accesului cetăţeanului în mod adecvat la bogăţie şi creşterea standardului de viaţă. Raportul propune o schimbare profundă de paradigmă şi trecerea de la „securitatea nucleară la securitatea umană“, în sensul de rezolvare a „problemelor cronice precum foametea, bolile şi represiunea“ şi protejarea faţă de „modificările abrupte ale vieţii cotidiene domestice, la locul de muncă şi în comunitate“, ameninţări care pot afecta societăţile la orice nivel indiferent de gradul de dezvoltare sau venit  (pag.22 – 23). Astfel, devine clar ca orice ameninţare a calităţii vieţii – inegalitate socială, diminuarea accesului la sănătate, educaţie, drepturi etc., este considerată o ameninţare de securitate.

Reversul este de asemenea adevărat – îmbunătăţirea protecţiei şi calităţii vieţii cetăţeanului se va reflecta şi în gradul de securitate al statului, după cum remarca în anul 2018 şi Secretarul General al ONU în exerciţiu, Antonio Guterres: „Securitatea umană, securitatea naţională şi securitatea globală sunt indivizibile. Atunci când oamenii se tem pentru vieţile lor, comunităţile, societatea şi ţările sunt expuse unui risc mai crescut. Când oamenii se bucură de siguranţă, la fel şi ţările lor şi întreagă lume.“  Ecoul acestei declaraţii îl regăsim în  mesajul Secretarului General adresat comunităţii internaţionale în contextul pandemiei actuale (13 martie 2020): „Controlul pandemiei... necesită o implicare personală, naţională şi internaţională fără precedent. Trebuie să declarăm război acestui virus. Acest lucru înseamnă că ţările au obligaţia să accelereze, să intervină şi să extindă. (…) Şi noi toţi avem o responsabilitate de asemenea. (…) Prevenirea extinderii COVID-19 este o responsabilitate comună pentru noi toţi.“

Secretarul General al ONU în exerciţiu, Antonio Guterres

Cu toate că „sănătatea şi securitatea umană sunt în mod fundamental valorizate în toate societăţile, conexiunile şi interdependenţele dintre acestea nu sunt bine înţelese“, iar domeniul necesită contribuţii teoretice suplimentare (Chen, Narasimhan 2003). Securitatea medicală (health security), una din componentele securităţii umane care are în vedere mai ales „dinamicile obişnuite ale relaţiilor internaţionale şi dinamicile speciale determinate de ameninţarea microbilor patogeni(David P. Fidler, 1999), prezintă un interes deosebit şi pentru studiile de securitate. 

Bolile infecţioase ameninţă stabilitatea politică şi încetinesc dezvoltarea democratică a statelor afectate pe o perioadă îndelungată („impactul bolilor infecţioase poate dura până la cincisprezece ani“ - Andrew T. Price-Smith, 2001), contribuie la intensificarea stării de tensiune politică între ţări datorită embargourilor, boicoturilor, pierderilor comerciale şi nerespectării unor acorduri bilaterale şi disputei asupra unor resurse medicale esenţiale (medicamente, vaccinuri, materiale sanitare, aparatură medicală performantă). În acest context susţinătorii conceptului de Securitate Umană consideră că „sănătatea populaţiei este de o importanţă capitală pentru abilitatea statului de a supravieţui în cadrul sistemului internaţional“.

Necesitatea identificării de soluţii la problemele de securitate medicală, a dat naştere unei specializări în cadrul relaţiilor diplomatice - Global health diplomacy (GHD). Acest subdomeniu relativ nou şi în plină dezvoltare nu este încă pe deplin definit, existând mai multe încercări de conceptualizare din partea experţilor în relaţii internaţionale, sănătate publică, diplomaţie, studii politice şi drept. Aceste definiţii converg însă asupra rolului GHD de a reprezenta o platformă destinată investigării, înţelegerii, promovării şi colaborării problemelor de sănătate globale şi a modului în care acestea influenţează negocierile şi relaţiile între state, dialogul despre drepturile omului, realizarea de proiecte şi programe internaţionale în cadrul unor iniţiative diplomatice (ex. în ţările sărace, situaţii umanitare, operaţii de menţinere a păcii etc).

Pandemia COVID-19 demonstrează încă o dată că scenariile „low-tec istorice“ sunt reale, chiar şi într-o lume mesmerizată de puterea inteligenţei artificiale, a descoperirilor cuantice, călătoriilor spaţiale, vehiculelor autonome etc., care nu a putut concepe, chiar şi în condiţiile unor avertismente repetate, magnitudinea consecinţelor produse de astfel de ameninţări „medievale“. Ignorarea repetată de către decidenţi sau percepţiile generale că astfel de crize medicale sunt evenimente uşor surmontabile, care determină turbulenţe regionale sau globale limitate, recuperabile într-o perioadă redusă de timp, nu modifică cu nimic probabilitatea lor de materializare, însă contribuie la lipsa de rezilienţă societală şi reacţie rapidă.  

În contextul pandemiei COVID-19, considerăm că elaborarea unei viziuni securizatoare pe termen îndelungat, care să reprezinte o componentă permanentă şi acţionabilă a strategiilor de securitate şi politicii externe naţionale, trebuie să abordeze în mod prioritar „problemele fără frontiere“ aşa cum sunt conceptualizate de către Securitatea Umană. În acest sens, considerăm că se impune în mod accelerat regândirea competenţelor postuniversitare cu scopul de a selecta şi forma experţi în cadrul unor programe interdisciplinare de securitate medicală şi diplomaţie a sănătăţii globale (sănătate publică, drept, diplomaţie etc.). În absenţa unei resurse umane înalt calificate şi loiale care să poată fi coagulată sub forma unor instituţii adecvate provocărilor contemporane, ne vom regăsi în imposibilitatea de a anticipa, preveni şi reacţiona rapid la viitoarele crize medicale si de mediu.

Medical intelligence – de la informaţia epidemiologică la salvarea de vieţi

Complexitatea problemelor de sănătate globale şi în special posibilitatea generalizării epidemiilor cu risc înalt, i-a determinat pe experţi să tragă un semnal de alarmă referitor la capacitatea redusă de reacţie în timp real, obţinerea datelor tehnice verificate, integrarea informaţiilor provenite din surse multiple, colaborare internaţională şi interdisciplinară, coordonarea reacţiilor de răspuns etc. Nevoia de a fuziona rapid informaţii actualizate, provenite din mai multe domenii ştiinţifice şi surse credibile, de a genera "ştiinte şi teorii de problemă", de a forma echipe interdisciplinare, parteneriate inter-instituţionale şi internaţionale etc. a determinat apariţia unor structuri cu rolul anticipativ-preventiv, de tip intelligence: medical-, public health-, epidemic/infectious diseases intelligence.  

Denumirea de Public Health Intelligence este atribuită cel mai frecvent unor instituţii civile specializate în identificarea timpurie a potenţialelor ameninţări pentru sănătatea publică, evaluarea şi investigarea acestora, cu scopul de a realiza propuneri şi măsuri destinate prevenţiei şi controlului. Există încă o discuţie la nivelul organismelor internaţionale şi autorităţilor naţionale dacă aceste structuri să fie concepute strict pentru a monitoriza riscurile epidemiologice sau să se adreseze unui spectru mai larg de ameninţări pentru sănătatea umană. 

Alături de o serie de iniţiative şi instrumente strategice internaţionale de colaborare în domeniul prevenirii şi combaterii bolilor infecţioase, precum Global Health Security Iniţiative - GHSI, The Global Fund to Fight AIDS Tuberculosis and Malaria, Internaţional Health Partnership - IHP, Health Security Action Group - GHSAG, Foreign Policy and Global Health Initiative - FPGH, Intergovernmental Working Group on Public Health, Innovation and Intelectual Property s-a resimţit nevoia existenţei unor organisme specializate destinate monitorizării epidemiologice globale (Cruceru, Muresan 2010).

Doi dintre cei mai importanţi paşi în domeniul prevenirii şi combaterii bolilor infecţioase îi reprezintă formarea, sub auspiciile OMS, a Global Outbreaks Alert and Response Network - GOARN şi semnarea noului acord interguvernamental International Health Regulations – IHRs, confirmând astfel recunoaşterea, la nivel de guverne, a necesităţii acordării unei atenţii prioritare realizării unui cadru conceptual global şi a construirii de reţele de monitorizare şi control a bolilor infecţioase, prin crearea şi/sau îmbunătăţirea sistemelor naţionale de control al bolilor epidemice. 

La nivelul Uniunii Europeane, The European Centre for Disease Prevention and Control - ECDC, instituţie de tip infectious diseases intelligence, este responsabilă de alerta epidemiologică timpurie la nivel comunitar. ECDC colectează date obţinute din sistemele naţionale de supraveghere epidemiologică pentru a le analiza în cadrul Sistemului European de Supraveghere (European Surveillance System - TESSy) rezultatele relevante fiind comunicate autorităţilor naţionale de Sănătate Publică prin intermediul Sistemului de Alertă Timpurie şi Răspuns (Early Warning and Response System - EWRS).

Printre priorităţile organismului comunitar se află: identificarea unor noi metode de identificare rapidă a epidemiilor produse de boli emergente şi re-emergente, îmbunătăţirea capacităţilor de răspuns în mod coordonat pe teritoriul mai multor state europene, eficientizarea comunicării cu structurile naţionale care prezintă capacităţi similare, îmbunătăţirea capacităţii de analiză şi previzionare strategică.

O contribuţie o pot avea şi  instituţiile private de tip centre de analiză, sondare a opiniei publice, think-tank-uri consacrate, corporaţii etc. specializate în realizarea de estimări profunde referitoare la riscurile de natură medicală şi de mediu, inclusiv în arii geografice îndepărtate. În absenţa unor capacităţi proprii,  astfel de servicii private pot completa cunoaşterea existentă, deşi costurile pot fi în unele situaţii prohibitive.

Datorită numărului foarte mare de necunoscute şi mai ales, multiplelor interdependenţe neliniare şi contraintuitive, care limitează inclusiv simulările complexe realizate cu cele mai avansate programe informatice şi supercomputere, analiza problematicii întâlnite în crizele medicale şi de mediu necesită echipe de analişti interdisciplinari cu un grad ridicat de neurodiversitate şi „asimetrie cognitivă“, capabile să genereze şi să integreze în produsul analitic final abordări inovatoare sau poziţii tranşante argumentate.

Ce este „medical intelligence“?

Medical Intelligence (prescurtat MEDINT) are drept scop (conform definiţiei Departamentului Apărării din SUA) colectarea, evaluarea, analiza şi interpretarea informaţiilor externe de natură medicală, ştiinţifice şi despre mediul înconjurător care prezintă interes din perspectiva planificării militare strategice şi a celei medico-militare a forţelor proprii şi aliate precum şi evaluarea capacităţilor medicale civile şi medicale din alte ţări. 

NATO adoptă o definiţie mai generală, considerând structurile de medical intelligence o componentă informativă specializată şi în general cu dimensiuni reduse, care deşi este implicată în activitatea de monitorizare globală a riscurilor medicale, este dedicată servirii intereselor strategice naţionale.

Profilul acestor entitati de „medical intelligence“ poate varia în funcţie de estimarea necesităţilor, resursele disponibile, colaborări şi parteneriate, tradiţia şi cultura instituţională dominantă, etc. - de la servicii distincte aflate în componenţa unor agenţii de intelligence (cazul SUA - The National Center for Medical Intelligence (NCMI) componentă a Defense Intelligence Agency - DIA), la nuclee reduse de specialişti militari şi civili care pot apela la capacităţi de intelligence naţionale şi instituţii civile pentru rezolvarea unor situaţii bine definite.

Alte aspecte, precum raporturile dintre departamentele din instituţiile de securitate naţională, metodologia de lucru, limitele şi posibilităţile de colaborare rapidă în caz de criză medicală, stabilirea produselor analitice şi a beneficiarilor, implementarea recomandărilor acestor departamente etc. reprezintă subiecte legitime de discuţie cu toţi actorii democratici interesaţi şi implicaţi, în perioadele premergătoare situaţiilor de criză.

În esenţă, rolul unei astfel de structuri este de a solicita, colecta şi analiza informaţiile din toate sursele (deschise, confidenţiale, obţinute prin metode specifice de intelligence – HUMINT, IMINT, SIGINT etc) pentru a genera cunoaştere acţionabilă pentru decidentul politic şi a câştiga timpul necesar reorganizării activităţii serviciilor naţionale implicate în gestionarea unei crize medicale şi informarea timpurie a populaţiei. Flexibilitatea de acţiune precum şi utilizarea unor canale rapide de informare permit realizarea unor estimări de tip averizare timpurie (early warning), prognoze şi planuri de măsuri. 

Se estimează că principalele direcţii de activitate ale structurilor de medical intelligence sunt: monitorizarea la scară globală a focarelor epidemice; identificarea şi monitorizarea riscurilor epidemiologice care pot afecta securitatea cetăţenilor şi pe cea naţională; dezvoltarea capacităţilor naţionale cu rol în rezolvarea unei crize medicale; controlul diseminării biotehnologiilor, echipamentelor duale (DURC), tehnologiilor informatice, a oamenilor de ştiinţă sau a cunoaşterii în domeniul producerii de arme biologice, chimice, radiologice către actori non-statali ostili; protejarea împotriva spionajului economic în instituţiile de cercetare biomedicală; prevenţia cyberatacurilor cu efecte biologice şi protecţia cibernetică a instituţiilor-cheie (infrastructurii critice) cu rol în gestionarea une crize medicale; promovarea culturii de securitate în domeniul sanitar şi identificarea de parteneri în societatea civilă; cooperarea cu structuri naţionale şi internaţionale cu preocupări şi capacităţi similare, etc.

Abordarea şi strategia din spatele acestor structuri de tip medical intelligence se încadrează în tiparul organizaţiilor de intelligence din a patra generaţie, ca răspuns adaptativ la volatilitatea mediului tradiţional de securitate şi ambiguitatea rezultată din erodarea graniţelor dintre virtual şi real, intern şi internaţional, comercial şi militar, pace şi conflict.

Această paradigmă de gândire îşi propune să realizeze fuziuni între aptitudinile umane tradiţionale şi progresul tehnologic accelerat, noi parteneriate şi abordări care asimilează diversitatea şi oferă posibilitatea de afirmare generaţiei tinere.

Capacitatea de a colabora în cadrul unor echipe dinamice, de a accesa orice mediu socio-profesional, utilizarea maximală a mediului tehnologic şi a avantajelor asimetrice subliniază încă odată importanţa capacităţilor naţionale, a resursei umane de excepţie, a profesionalismului şi a loialităţii. 

Ca o concluzie, având în vedere şi situaţia actuală a epidemiei în România cu agentul infecţios SARS-CoV-2, considerăm că şi în ţara noastră ar fi necesară reanalizarea rolului funcţiei de medical intelligence în vederea îmbunătăţirii capacităţii de a anticipa, preveni şi gestiona crizele medicale. Propunem ca o atenţie deosebită să fie acordată  riscurilor epidemiologice provenite din focare externe cu agenţi infecţioşi virulenti şi/sau emergenţi, precum şi altor riscuri medicale neconvenţionale.

(va urma)

*Cosmin Dugan este medic primar şi absolvent al Masterului de Studii de Securitate al Universităţii din Bucureşti. Este expert LARICS pe probleme de securitate medicală.