Costurile responsabilităţii în criză: Implozia sistemului politic libanez
0
Explozia devastatoare din capitala Libanului, Beirut, de marţi, 4 august, ora 6.07 p.m., a venit în perioada comemorării şi a doliului pentru victimele celor două bombe nucleare care au încheiat cel de-Al Doilea Război Mondial, la Hiroshima şi Nagasaki.
Comparaţia impactului a fost realistă: 500 tone TNT este estimarea valorii exploziei. Numită ulterior Cernobîlul Libanului, explozia a expus, de fapt, falimentul sistemului politic libanez, iar crizele suprapuse şi responsabilitatea pentru o asemenea catastrofă industrială duc inevitabil la implozia acestui sistem. De altfel, sistemul politic libanez era deja puternic zdruncinat anul trecut în manifestaţii de stradă masive, în octombrie 2019, care reclamau plecarea întregii clase politice. Şi azi libanezii sunt în stradă, iar alegerile anticipate nu par a fi o soluţie decât interimară la sistemul politic sectar corupt şi fără capacitate administrativă din Liban, contestat în stradă din nou de mii de protestatari.
Morţi, răniţi, 300.000 persoane sub cerul liber
Bilanţul exploziei devastatoare a ajuns la 158 de morţi, peste 6000 de răniţi şi 300.000 de persoane - 12% din populaţia Beirutului - nevoite să doarmă sub cerul liber. Capitala e complet devastată iar explozia a afectat imobile aflate şi la 10 km distanţă. Şi acum, la ora scrierii acestei analize, echipele de salvare caută sub dărâmături supravieţuitori, răniţi şi corpurile libanezilor care au murit în deflagraţia catastrofală care a măturat portul şi centrul Beirutului.
Explozia a răvăşit oraşul răsturnând maşini ca pe jucării, spărgând geamurile şi prăbuşind numeroase cladiri în zona epicentrului său. Au fost afectate clădiri şi la distanţe mai mari în funcţie de gradul de siguranţă şi de modul în care au fost construite. Între clădirile distruse se află cartierul general al fostului premier libanez Saad Hariri, din centrul Beirutului, de unde primele speculaţii ale legăturii atacului cu pronunţarea sentinţei Tribunalului ONU în legătură cu asasinarea fostului premier Rafik Hariri, tatăl lui Saad, acum 15 ani, care implică un stat, Siria, şi 4 membri ai miliţiilor şiite pro-iraniene Hezbollah.
Explozia a făcut un crater de 124 metri, echivalentul unui teren de fotbal. 90% din hotelurile din Beirut sunt afectate, 4 spitale inutilizabile din cauza distrugerilor în urma exploziei şi principalele servicii publice au fost profund afectate. Explozia s-a resimţit în Cipru, la 240 km distanţă, şi a fost înregistrată ca un cutremur de magnitudine 3,3 grade pe scara Richter.
Responsabili şi responsabilităţi: opţiunile autorităţilor
Autorităţile libaneze au oscilat între a aduce în faţă vinovaţi locali şi a blama intervenţii externe. Preşedintele Michel Aoun - cel mai atacat oficial în protestele publice, ale cărui fotografii au fost rupte şi arse în asaltul protestatarilor asupra ministerelor şi instituţiilor de stat - a produs două ipoteze, neglijenţa internă şi atac extern. El a cerut Franţei, fosta metropolă colonistă a Libanului, imagini satelit pentru a vedea dacă există avioane de război sau rachete în aer în zona exploziei la ora deflagraţiei. În cazul ultimei ipoteze, ea are la baza dorinţa de a exporta responsabilitatea, invocându-se o afirmaţie frugală şi nefericită a Preşedintelui Donald Trump care a anunţat că ştie de la nişte generali nenumiţi că ar fi vorba despre un atac. Şi Pentagonul, pe diferite voci, şi autorităţile libaneze, în prima parte, şi Hezbollah, şi Israelul au negat orice implicare.
La originea exploziei a stat, potrivit premierului libanez Hassan Diab, o cantitate de 2750 tone de nitrat de amoniu depozitat lângă port, în centrul oraşului, un material foarte explozibil la temperaturi mari şi în prezenţa benzinei şi compuşilor chimici. El fusese confiscat pentru neplata taxelor de la un vas rusesc în 2013 încărcătura fiind destinată mineritului în Mozambic. Cercetările sunt în curs dar experţii susţin că incendiul la un depozit de artificii alăturat nu ar fi putut declanşa deflagraţia, iar fumul degajat şi culoarea oranj ar reclama prezenţa unui material exploziv militar. Hezbollahul a infirmat că ar fi avut un depozit de arme în zonă. Ciudat este însă că, în ciuda apelurilor interne şi internaţionale, Michel Aoun, preşedintele libanez, a respins varianta unei investigaţii internaţionale, independente, sub egida ONU, rămânând la cercetările locale.
Hassan Koraytem, directorul general al portului Beirut, şi Badri Daher, directorul general al Administraţiei libaneze a Vămilor, au fost arestaţi, ambii fiind cei care au avertizat de mai bine de 10 ori în ultimii 6 ani despre prezenţa încărcăturii explozive în port, în depozitul aflat în proximitatea zonelor turistice, comerciale şi centrale ale oraşului. Preşedintele Michel Aoun a recunoscut că a primit acum câteva săptămâni informaţia şi susţine că a ordonat imediat oficialilor militari şi din zona de Securitate să rezolve problema.
Autorităţile libaneze au pus în arest la domiciliu toţi oficialii responsabili de depozitarea şi paza azotatului de amoniu din port. Dar responsabilităţile sunt mult mai mari şi reclamă analiza acestui ciclu al disfuncţionalităţilor şi al furturilor, corupţiei endemice şi impunităţii prncipalilor lideri ai miliţiilor şi grupărilor religioase şi sectare care alcătuiesc sistemul de partide din Liban. Iar neglijenţa e cea mai puţin credibilă din variante, în orice caz neacceptată de populaţia care a trecut vineri, 7 august, la proteste masive împotriva întregii clase politice, cerând ca toţi să se retragă. De altfel, un număr mare de parlamentari, ambasadori şi politicieni au demisionat din funcţii cerând crearea unei noi clase politice la Beirut.
Crizele suprapuse ale Libanului
Explozia catastrofală din Beirut a venit într-un moment în care Libanul era deja subiectul a numeroase crize suprapuse care aduseseră ţara pe buza prăpastiei. Mai întâi, sistemul sectar şi aranjamentele politice pe baze religioase au blocat opţiunile şi alternativele şi au exasperat populaţia. Criza refugiaţilor sirieni a afectat Libanul unde peste 30% din populaţie e constituită din refugiaţi în urma războiului civil ce durează de 10 ani într-o ţară care domina, controla şi se implica constant în afacerile politice de la Beirut.
Criza refugiaţilor, dar mai ales proasta gestiune a treburilor publice au dus la o criză economică de amploare în Liban, unde, anul trecut, în octombrie 2019, protestele masive de stradă s-au soldat cu eliminarea lui Saad Hariri de la conducerea guvernului şi au reclamat chiar incapacitatea guvernului de a gestiona afacerile publice. Lira libaneză a pierdut 80% din valoare în ultimul an. Peste aceasta a venit criza pandemiei globale de coronavirus, care a făcut ca victimele Covid – 19 să aglomereze spitalele, care acum au fost luate cu asalt de victimele deflagraţiei, patru dintre centrele medicale fiind distruse şi inutilizabile la această oră.
Populaţia libaneză se confrunta deja cu probleme majore de aprovizionare şi acces la serviciile fundamentale. 75% din populaţie era deja în pericol de a nu avea acces la resurse de hrană după creşterea preţurilor la alimente din iunie cu 247%. Explozia a distrus depozite de hrană şi rezerve, dar şi portul care e principala poartă de intrare a importurilor şi ajutoarelor în Liban..
În plus, căderile de tensiune şi lipsa electricităţii şi a apei sunt o constantă în Liban. Ele ajung şi la 20 de ore pe zi şi sunt suplinite de către cei care-şi permit de generatoare individuale ale gospodăriilor. Criza aprovizionării cu apă este la fel de importantă, la fel şi marea criză din 2016 a colectării gunoiului care are şi azi efecte majore în părţi ale Beirutului. Anul trecut, Libanul a trecut şi printr-un episod catastrofal al incendiilor de pădure care au distrus pădurile de cedri, fără ca cele trei elicoptere ale pompierlor să poată interveni pentru că Guvernul nu le-a plătit mentenanţa.
Sistemul politic moştenit şi greşelile aranjamentelor post-război civil
Suma crizelor suprapuse din Liban şi viaţa de zi cu zi subliniază probleme structurale majore ale lidershipului politic. De altfel, chiar premierul Hassan Diab, când a încercat vineri, în timpul protestelor, să scape de responsabilitate cerând alegeri anticipate, a recunoscut "criza politică structurală a ţării” şi “nevoia de o nouă elită politică şi de un nou parlament”. Pentru că, de fapt, Libanul este rezultatul aranjamentelor şi impunităţii propriilor elite politice.
Războiul civil din Liban s-a încheiat în urmă cu 30 de ani, dar greşelile de la terminarea războiului se regăsesc şi astăzi. Aranjamentele au impus supravieţuirea liderilor miliţiilor religioase care au schimbat uniformele miliţiilor de diferite facturi în haine şi poziţii în partidele religioase, în timp ce împărţirea sectară şi religioasă a funcţiilor în stat a împietrit şi îngheţat sistemul libanez oferindu-l pe tavă grupurilor sectare şi vechilor rivalităţi, cu preşedintele creştin maronit - dar validat/acceptat de către Hezbollah, un premier sunnit şi un preşedinte al Parlamentului şiit. De altfel, rolul unic în sistemul politic libanez al miliţiilor pro-iraniene Hezbollah este o altă năpastă publică, gruparea lui Hassan Nasrallah având propria politică, propriile operaţiuni militare, propriile trupe paramilitare şi intelligence, propriul sistem de comunicaţii militare paralel cu cele ale statului libanez.
Suma acestor particularităţi arată că încremenirea în proiect şi lipsa soluţiilor politice transsectare şi transreligioase, a unei democraţii electorale clasice, au dus la propagarea neglienţei criminale, lipsei capacităţii administrative, incompetenţa şi corupţia, cu o clasă politică ce se îmbogăţeşte fără nici o preocupare faţă de populaţie şi cu formule de arivism politic datorat exclusiv loialităţilor faţă de partidele religioase şi sectare, conduse de vechii comandanţi transformaţi în oligarhi kleptocraţi. Sistemul de aranjamente care a dus la acordul de la încheierea războiului civil din Liban în 1990 s-a dovedit falimentar şi neadecvat astăzi şi a dus, în timp, la perpetuarea feudelor politice arvunite sectar şi a grupărilor de loialitate religioasă care blochează opţiunile democratice, împrospătarea sistemului şi împinge spre implozie.
Nu întâmplător, manifestaţiile de protest trans-sectare din octombrie 2019 au reclamat, din strigătele a milioane de oameni, "kulyan-yani-kulyan" – toţi înseamnă toţi, cu referire la plaga împărţirilor instituţiilor între partide sectare şi a plăgii corupţiei, a opresiunii, a aranjamentelor interpartinice fără legătură cu realităţile şi voinţa populaţiei. Câteva figuri politice au dispărut, sau retras, au fost înlocuite, dar acelaşi sistem domină Libanul azi, de unde corupţia opresivă şi inadecvarea liderilor, incompetenţa funcţionarilor şi inacţiunea instituţiilor. Nu întâmplător, ministrul de Externe libanez Nassif Hitti a demisionat în ajunul exploziei şi a invocat “Alunecarea Libanului de astăzi spre un stat eşuat.”
Proteste, implozia sistemului politic libanez şi modelul algerian post Buteflika: resurse politice noi.
Nu întâmplător, protestele masive de vineri împotriva întregului sistem politic libanez au adus vineri, 7 august, mii de oameni în Piaţa Martirilor şi, profitând de blocarea forţelor de ordine care s-au ciocnit cu această masă enormă de oameni furioşi că şi-au pierdut casele, averea şi apropiaţii, alte grupuri de protestatari însoţite de foşti membri ai serviciilor secrete, au luat cu asalt instituţiile, în primul rând Ministerul de Externe, transformat în centrul revoluţiei. De aici s-au strigat îndemnuri spre ocuparea de către protestatari a tuturor ministerelor.
Protestatarii au reuşit să ia cu asalt, pe rând, Ministerul de Externe la 15.00, Ministerul Economiei la 15.47, pe cel al Energiei şi sediul Asociaţiei Băncilor la 16.38. De asemenea, protestatarii au încercat să intre şi să preia clădirea Parlamentului. Cea mai mare înfruntare a protestatarilor cu Armata a avut loc lângă principala autostradă din Beirut la 18.13, atunci Armata intrând cu bastoanele în mulţime într-o bătaie sălbatică, în timp ce protestatarii au aruncat cu pietre în forţele militare. La ora 19, Armata a eliberat Ministerul de Externe, după ce preluase controlul în fiecare din instituţiile statului, expulzând protestatarii. Rezultatul confruntării a fost cel puţin 728 de oameni răniţi, un poliţist ucis, peste 19 persoane arestate.
Abordarea disperată a mulţimii furioase pe care am văzut-o în protestele de la Beirut arată lipsa oricăror forme de opoziţie organizată. Mişcările civice sunt puţine şi rare, legate de partidele religioase, iar puterea formală este împărţită între Puterea şi Opoziţia clasică, instituţionalizată, dată de alegeri, în forme fără transparenţă faţă de public. Nemulţumirea publică şi formulele de protest seamănă mai degrabă cu implozia sistemului politic din Algeria şi apariţiei mişcării de protest Hirak după eliminarea de la putere a preşedintelui Abdelaziz Bouteflika. Mişcarea algeriană fără lideri a căutat şi caută în continuare decantarea unei structuri politice alternative care să poată prelua conducerea statului alegerian. Dacă aici a contat – ca în Egipt – relevanţa şi locul forţelor armate în societate, în Liban, implozia politică nu are alternativă astăzi decât în această perspectivă a naşterii unei elite politice alternative.
Însă trebuie spus că alegerile anticipate nu sunt o soluţie decât de moment. Mânia publică şi oprobiul asupra întregii clase politice nu pot să mai fie oprite astăzi, după ce abia au fost gestionate în octombrie 2019. Populaţia pornită împotriva întregii clase politice nu vrea formule paleative, ca cele ale alegerilor anticipate între aceiaşi actori. Nici măcar schimbarea figurilor din prim plan nu mai e acceptabilă.
Premierul Hassan Diab a recunoscut criza structurală a clasei politice şi nevoia schimbării Parlamentului, dar s-a oprit aici. Nu a văzut că o clasă politică alcătuită din partidele politice religioase şi sectare, grupările paramilitare şi opţiunile finanţărilor oligarhice de până acum nu mai pot supravieţui. Iar un guvern dat de alegeri între aceiaşi actori va duce la un alt nou eşec cât de curând. Sperăm nu şi la o nouă criză, explozie, accident industrial tehnologic sau catastrofă determinate de lipsa capacităţii politice şi administrative probate de actuala clasă politică libaneză.
Se încarcă comentariile...
