Coşmarul erei hipersonice: noua cursă globală a înarmărilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO 123 RF
FOTO 123 RF

Rusia a anunţat, înaintea anului nou, utilizarea cu succes a unei rachete hipersonice într-un test la care a asistat Vladmir Putin. Anunţul, făcut intempestiv şi cu emfază, contrazice o abordare anterioară, care anunţa încă din martie aceste succese.

Însă mai important, anunţul şi preocupările lui Putin trădează pe de o parte preocupările şi nivelul de ambiţie al Rusiei, de a fi primul stat care are acces la rachetele hipersonice, pe de altă parte subliniază noua competiţie globală în care sunt angajate 23 de state din care 5 pe dimensiunea militară: accesul la tehnologia hipersonică.

După toate probabilităţile, studiind unde se află domeniul cercetărilor în materie, putem vorbi despre o joacă la cacealma a Rusiei lui Putin. A mai făcut afirmaţii neverificate de fapte în trecut, a recurs la acest tertip, va recurge în continuare, şi cel mai probabil nu are acces la tehnologia respectivă încă. Drumul e lung, anevoios şi costisitor, iar Rusia nu are resursele necesare, nici financiare, nici economia, nici nivelul de expertiză pentru a ajunge la un succes prea rapid.

În schimb, e clar că bătălia pentru tehnologia hipersonică e în curs, că ea defineşte o nouă generaţie de arme care schimbă dramatic ierarhii de putere şi avantaje strategice globale. Şi că am intrat deja într-o nouă cursă globală a înarmărilor, în care bătălia se dă pentru cine ajunge prima la tehnologie hipersonică utilizabilă direct, cu avantaje majore pentru deţinătorul tehnologiei pentru un termen relevant. Hipersonicul devine, totodată, noul nuclear, combinat cu efectele tehnologice comparabile cu o nouă bătălie a spaţiului.


FOTO Ministerul rus al Apărării via Sputnik

Imagine indisponibilă

Bătălia pentru dominaţia lumii

Anul trecut, chiar în final de 2018, Vladimir Putin a asistat, pe 26 decembrie, la un test cu racheta hipersonică, din sediul Ministerului Apărării din Moscova, alături de ministrul Apărării, Serghey Shoigu şi de şeful Statului Major General al Armatei Ruse, Valery Gherasimov, oamenii cei mai influenţi în administraţia Moscovei din ultimii 5 ani, de la anexarea Crimeii. Atunci, locul „civililor“ din FSB şi SVR ca vârf de influenţă a fost luat de către cei doi şefi ai Armatei şi de GRU - în ciuda operaţiunilor sale extrem de vizibile, controversate şi expuse public, fapt care a dus la pierderea prematură, în condiţii dubioase, a ultimilor doi şefi.

Putin a salutat testul reuşit ca pe o mare realizare şi un cadou de An Nou, fiind vorba despre un test reuşit, după multe eşecuri succesive. Principala problemă, iniţială, fiind trecerea de la decolarea pe un combustibil convenţional la zborul hipersonic, cu un alt tip de combustibil solid, trecere care a făcut ca toate testele anterioare să eşueze. Mai mult, chiar atunci când şi-a luat al doilea mandat prezidenţial, la 17 martie 2018, Vladimir Putin a făcut toate demonstraţiile cu animaţie în spate, fără nici o prezentare de arme reale, deşi pretindea că e vorba despre zboruri reuşite şi arma deja testată.

Care e strategia aplicată de Vladimir Putin? Ea se află în continuare în spaţiul comunicării publice, a propagandei şi războiului informaţional, chiar dacă accesul la o tehnologie utilizabilă şi operaţională, multiplicabilă la scară mare, e discutabil în privinţa Rusiei. Faptul că a tras deja cu arma hipersonică ar trebui să transmită ideea că Rusia a ajuns la această tehnologie deja, că are paşi înaintea lumii în materie, că sistemul balistic ghidat Avangard e operaţional şi că, în fine, funcţionează, asigurând un avantaj major deţinătorului său, Rusia.

Putin presupune că ar obţine negocieri în condiţiile Rusiei, fără nici o concesie din partea sa în aceste discuţii, ci impunându-şi soluţiile lumii întregi.

Potrivit elementelor date publicităţii, ar fi vorba despre un sistem care nu numai ar putea zbura la asemenea viteze, ar fi rezolvat problemele tehnice majore din domeniu, dar ar fi şi controlabil sau manevrabil în zbor, fapt ce ar permite evitarea apărărilor antirachetă prin viteză şi previzibilitatea redusă a traiectoriei, lucru la fel de greu de conceput tehnologic, la viteza pretinsă de 20 de ori viteza sunetului, circa 28.000 km/h. Avantajul ofensiv ar fi capabilitatea de livrare a rachetelor nucleare indestructibile, asumarea primei lovituri/loviturii preemptive, dar şi recursul la distrugerea capbilităţilor nucleare cunoscute ale adversarului.

Însă chiar şi această tehnologie, care dă avantaje fantastice prin prisma vitezei, nu garantează descurajarea sau evitarea distrugerii totale a lumii cu mijloacele convenţionale existente. Nu există sistem defensiv, în acest caz, iar pretenţia de a schimba traiectoria ar fi o realizare tehnologică şi mai importantă. Baza unei asemenea pretenţii şi nivel de ambiţie clamat de către Rusia, prin vocea Preşedintelui Vladimir Putin, este parte a ambiţiei şi dorinţei lui Putin de a fi băgat în seamă la nivel internaţional şi de a determina statele lumii, mult mai dezvoltate economic, mai dotate tehnologic şi mai puternice militar decât Rusia, să se aşeze la masa de negocieri cu Rusia.

Scopul este dublu, mai întâi atragerea atenţiei – cum a făcut-o amestecându-se în toate temele globale şi încercând să strice orice înţelegere în care era parte, până într-acolo încât va fi lăsată singură cu Siria şi Afganistanul pe cap, să se descurce – dar mai ales să câştige frica şi respectul Occidentului, inclusiv obţinerea unui mult dorit drept de veto pe toate politicile occidentale. Astfel, Putin presupune că ar obţine negocieri în condiţiile Rusiei, fără nici o concesie din partea sa în aceste discuţii, ci impunându-şi soluţiile lumii întregi, pe baza ameninţării cu arma supremă, racheta hipersonică invincibilă.

E un vis şi o utopie chiar în condiţiile în care ar deţine asemenea capabilităţi. Dar merge în sensul deja desenat de către Vladimir Putin şi diplomaţia sa, condusă de Serghei Lavrov, prin care încearcă să comunice că creşterea instabilităţii şi absenţa unei agende comune între Rusia şi Occident şi mersul înainte pe această direcţie ar duce către un punct unde va fi mult mai dificil de controlat situaţia privind rachetele nucelare şi utilizarea lor, armele nucelare şi rachetele hipersonice fiind ultimul argument pentru a influenţa politicienii occidentali să considere şi Rusia.

racheta avangard

Nivelul cercetării hipersonice în Rusia: cercetători ai epocii sovietice, trimişi în închisoare pentru Înaltă Trădare

Care e marele secret al armei hipersonice? Mai întâi, e vorba despre nivelul de zbor, la limita dintre atmosferă şi stratosferă, circa 91 km, un zbor ce nu mai cuprinde, ca în cazul rachetelor balistice intercontinentale, zborul în spaţiul cosmic. Apoi e vorba despre pretinsa lovire, în spaţiul atmosferic, cu o viteză de 20 de ori mai mare decât cea a sunetului, pe baza propulsiei proprii, la care se adaugă acceleraţia gravitaţională. Un alt deziderat pe care pretinde că l-a îndeplinit actuala generaţie de rachete hipersonice ruseşti este manevrabilitatea, posibilitatea de a schimba traiectoria şi corecţii aleatorii care pot face ca orice interceptare pe o traiectorie identificată, optimă, să nu poată fi încununată cu succes, la viteză adăugându-se şi traiectoria variabilă, ce poate fi corectată/dirijată de la sol.

Testul din pragul Noului An 2019 a fost făcut prin lansarea de la baza de rachete Dombarovsky din munţii Urali către ţinta din peninsula nordică Kamchatka, la peste 6.000 km, cu pretinsa lovire a ţintei. Cât despre tehnologia hipersonică, ea a fost dezvoltată de subsidiara agenţiei Roscosmos condusă de Dmitri Rogozin, numită Institutul Central de Cercetare al Construcţiilor de Motoare - TsNIIMash, o tehnologie folosită la rachetele Kh-47M2 „Kinzhal“ („Pumnalul“) - o rachetă balistică nucleară desfăşurată la bazele din Districtul Militar Sudic, înainte de a ajunge în formă perfecţionată, pe rachetele Avangard, al cărui test l-am văzut cu pompă în final de an.

Potrivit analizelor şi cercetărilor americane în materie, pretenţiile comportă mari semne de întrebare. În SUA, cercetarea pe această dimensiune se face doar pentru încărcături convenţionale sau fără încărcătură. Motivul e simplu, în acest moment sunt probleme majore de căldură degajată şi de stres al vitezei care poate determina explozia prin simpatie în timpul zborului. Jumătate din testele americane au explodat în aer, la fel şi cele ruseşti. În plus, e vorba despre dubii majore faţă de capacitatea de manevrabilitate, care este redusă la acea viteză şi poate duce oricând la ratarea ţintei, dacă schimbarea nu e prognozată din planificarea loviturii, de la început, comportând o singură manevră stabilită clar şi calculate ca atare. Ceea ce infirmă pretenţia de zbor la înălţime aleatorie, variabilă, a unei asemenea rachete, care ar străpunge scutul anti-rachetă american, pentru că ar afecta fundamental precizia loviturii.

Că şi-a încarcerat savanţii sau vrea să-i izoleze e una - s-a mai întâmplat în epoca sovietică - dar problema lui Putin este cine mai face cercetarea pentru Rusia.

În plus, e şi o dovadă de iresponsabilitate crasă să utilizezi asemenea rachete, pe care le poţi pierde oricând pe traiectorii necontrolate, şi care pot lovi aleatoriu, oriunde, în caz de eşec. Nu că cineva ar pune multă încredere în capacitatea Rusiei lui Putin de a asuma responsabilitatea jocului cu arma nucleară, după ce şi-a inclus în Strategia de Apărare utilizarea armei nucleare în conflicte regionale convenţionale în care îi sunt afectate interese fundamentale. Doar că avantajele strategice faţă de rachetele intercontinentale clasice sunt, de asemenea, discutabile. SUA, de exemplu, e interesată de viteză pentru lovituri de precizie, cu scop de descurajare a inamicului. În alte direcţii, racheta hipersonică nu oferă avantaje majore.

Cert este că peste 10 dintre savanţii care au dezvoltat tehnologia hipersonică au fost arestaţi de către FSB în Rusia, la începutul anului 2018, sub acuzaţii de înaltă trădare. Şi e vorba despre savanţi decoraţi şi implicaţi deja în multe programe de cercetare comune la nivel european sau cu SUA şi NATO. Mai întâi, Viktor Kudryavtsev, un eminent savant, în vârstă de 75 de ani, cardiac, a fost arestat recent pentru două mailuri transmise către partenerii săi anteriori de la Institutul Von Karman pentru Dinamica Fluidelor cu care a dezvoltat proiectul TransHyBeriAN - „Caracterizarea efectului de zid de temperaturi în timpul tranziţiei fluidului hipersonic printr-un con prin experimente şi simulări numerice“ finanţat cu un buget de 651.373 Euro, dintre care 499.999 Euro de către Uniunea Europeană, între 2011-2013, având ca beneficiari ESA - Agenţia Spaţială Europeană şi ROSCOSMOS.

Aceeaşi soartă a avut-o Vladimir Lapygin, condamnat la 7 ani închisoare pentru pretinsa livrare către chinezi a unui software pentru optimizarea caracteristicilor aerodinamice a unui avion hipersonic „ce conţinea secrete de stat“. Era vorba despre o formulă prealabilă prin care acesta căuta fonduri printr-o cercetare comună cu chinezii. Că şi-a încarcerat savanţii sau vrea să-i izoleze e una - s-a mai întâmplat în epoca sovietică - dar problema lui Putin este cine mai face cercetarea pentru Rusia, cât timp cei responsabili (şi arestaţi) sunt persoane care şi-au făcut studiile şi stagiile de cercetare în epoca sovietică, şi aceştia dispar natural, ca efect al vârstei înaintate.


Vladimir Putin testează o armă Kalashnikov la parcul militar Patriot FOTO Hepta/Aleksey Nikolskyi/Sputnik

Imagine indisponibilă

Joaca la cacealma a Rusiei lui Putin. Nivel de ambiţie versus putinţă

Fuga după arme mai rapide este veche şi a fost extrem de disputată dintotdeauna. Armele rapide creează avantaje, mai întâi nu pot fi contracarate, în primă fază, şi pot distruge arme existente deja, schimbând echilibrul existent. Perfect pentru un actor revizionist, nemulţumit de poziţia sa în sistem. Dar armele rapide au şi dezavantaje, cum am văzut. Sunt atât de rapide că nu mai pot fi controlate nici măcar de operatorii lor, iar viteza de reacţie depăşeşte cu mult capacitatea umană. Referirea strict la inteligenţa artificială şi maşini creşte şi posibilitatea greşelilor, cu costuri incomensurabile.

Armele hipersonice se referă la cele care depăşesc viteza de 7409 km/h, de 6 ori viteza sunetului, sau Mach 6. În ultimul an, şi China, şi Rusia au declarat că au avansat pe această dimensiune şi au dezvoltat tehnologia, care a trecut de faza testărilor şi au intrat la producţia industrială. Un asemenea pas este o schimbare dramatică la nivelul echilibrului de putere actual, or pe fondul unei contestări masive a puterii americane, era de aşteptat o asemenea provocare. Şi cu implicaţiile dramatice care urmează.

Că a ajuns sau nu la această tehnologie sau doar şi-o doreşte, fiecare actor major aspiră să o dobândească, înţelegând exact care e decalajul pe care-l presupune obţinerea acestui acces şi cât de rapidă trebuie să fie atingerea ulterioară a acestei ţinte, odată ce cineva deţine tehnologia operaţională. Cursa e evidentă şi aspiraţiile de înţeles, relevând că fiecare dintre cei mari a înţeles relevanţa acestei noi curse către arma hipersonică, devenită noul nuclear sau noua tehnologie de cucerire a spaţiului.

Rachetele de croazieră hipersonice pot amplifica puterea pe distanţele intercontinentale, ascunzându-se şi zburând pe cer înainte de a coborî cu viteză maximă spre ţintă. Vehiculele hipersonice sunt aproape similare, chiar dacă depind de rachetele balistice pentru a le arunca în spaţiu de unde pot aluneca în cădere spre Pământ, cu formulele de control identificate. Se vorbeşte şi despre tunuri şi lovituri hipersonice, care ar oferi sprijin aerian cu foc aproape instantaneu, de mare precizie, la fel cum se vorbeşte despre drone hipersonice, care pot circula de jur împrejurul lumii pentru a vedea ce se întâmplă peste tot, livrând echipament trupelor sau sateliţi pe orbită, deopotrivă.

Dar acestea sunt dezvoltări teoretice la care aspiră toată lumea. Ele vin, însă, cu foarte multe dezvoltări tehnologice necesare pentru marile probleme ale acestor arme. Ele nu pot fi contracarate, în acest moment, un răspuns ar fi doar unul global, integrat şi cu senzori amplasaţi din timp şi capacităţi noi de lovire adaptate acestei viteze şi eventualelor traiectorii modificate.

Fondurile limitate pentru cercetare tehnologică, resurse financiare, industriale şi tehnologice, dar şi umane reduse ale Rusiei, probate de eşecuri repetate în numeroase proiecte strategice şi non-strategice ruse în domeniul modernizării militare, nu recomandă o credibilitate majoră acestor pretenţii.

Şi Statele Unite au generat mai multe programe în această direcţie. E vorba despre ratarea, în 1998, cu puţin a lui Osama bin Laden, loviturile lansate de avioanele din Golf trebuindu-le 2 ore ca să ajungă să bombardeze baza liderului Al Qaeda înainte de 11 septembrie, bază de unde plecase cu mai puţin de o oră mai devreme. Deci tema a fost formulată în 2007 de către Pentagon, sub forma unui Sistem Global de Lovire Promptă - Conventional Prompt Global Strike program – fiind definit ca posibilitatea de lovire convenţională oriunde în lume în mai puţin de o oră.

Aici rezidă şi joaca la cacealma a lui Putin în legătură cu aceste sisteme, care sunt în cercetare de ani buni, şi reclamă probleme imense la nivelul ingineriei aferente. Mai încât e vorba despre căldura strânsă, despre problemele date de fricţiunea cu atmosfera, care expune aerul la temperaturi extreme, ca şi învelişul rachetei, o situaţie care, la viteză hipersonică, transformă moleculele de aer care se freacă de proiectil, acestea rupându-se. Deja, la acea viteză şi căldură principiile normale ale fizicii şi termodinamicii nu mai sunt respectate, astfel încât căldura şi stresul creează un adevărat zid de căldură care se naşte şi afectează încărcătura de orice fel. Peste 1000 de grade un timp îndelungat duce la arderea, chiar vaporizarea încărcăturii interne.

Apoi, în privinţa ghidării acestor proiectile hipersonice, e deja o problemă menţinerea stabilă pe traiectoria stabilită, darămite să mai determine schimbări de curs la acea viteză. Ghidarea în sine presupune o abordare de fizică şi matematică superioară cu modele noi pentru acele viteze, care pot fi doar rezultatul unor experimente repetate şi îndelungate făcute la nivel global, cu un nivel de cunoaştere ştiinţifică pe care puţină lume o deţine. Şi sistemele de propulsive la această viteză, pe traiectorii controlabile, reprezintă o provocare ştiinţifică, tehnologică şi inginerească majoră.

Afirmaţiile lui Putin trădează jocul la cacealma, în cel mai bun caz. De altfel, au apărut primele reacţii la nivel oficial la pretenţiile sale: mai întâi dubiul major privind o asemenea realizare, care a mai fost anunţată deja în martie, în campania sa electorală, apoi obişnuinţa de a proclama realizări militare importante dar fără acoperire în realitate, în fine, legarea acestor acţiuni de momente politice importante - alegeri, întâlnire cu Donald Trump etc. Oricum, fondurile limitate pentru cercetare tehnologică, resurse financiare, industriale şi tehnologice, dar şi umane reduse ale Rusiei, probate de eşecuri repetate în numeroase proiecte strategice şi non-strategice ruse în domeniul modernizării militare, nu recomandă o credibilitate majoră acestor pretenţii. Deci un simplu joc la cacealma!

rachete hipersonice

Cursa înarmărilor hipersonice

În acest moment sunt 23 de state care dezvoltă tehnologii hipersonice cu diferite ţinte. Adaptarea acestor tehnologii la aplicaţii militare are implicaţii majore. Ele presupun pasarea unei puteri de decizie tot mai mari în mâinile militarilor pentru că timpul de reacţie e atât de mic încât nu există nici măcar posibilitatea pentru un telefon de confirmare sau o formula de siguranţă şi control a validării conducerii politice. Eventualitatea creării şi utilizării acestor arme modifică fundamental şi normele democratice şi distorsionează controlul civil în Armată.

Apoi la nivelul dispersiei, un sistem de contracarare a acestei tehnologii reclamă senzori, radare, filtre şi capabilităţi de reacţie - când vor fi ele posibile - amplasate de jur împrejurul lumii, un sistem integrat cu facilităţi şi nivel continuu de alertă maximă, gata de acţiune la orice intrare în alarmă de tragere, practic instantaneu. Uneori reclamă ca reacţia să se facă în variante automate, care exclud chiar intervenţia umană de orice fel.

Dacă distrugerea reciproc asigurată ca strategie de reacţie e posibilă, scuturile antirachetă hipersonice sunt mult mai greu de construit. Dar a discuta mai departe despre neproliferarea acestui tip de arme ridică provocarea la niveluri greu de anticipat. Viteza enormă neagă şi posibilitatea de verificare post-festum a acţiunii, odată lumea sau inamicul distrus definitiv. Iar sancţiunile pentru aceste acţiuni nu pot interveni decât tardiv şi fără efect.

Astăzi, pe dimensiunea militară a rachetelor hipersonice funcţionează 5 centre globale: Rusia, China, SUA, Marea Britanie şi Australia, unele independent, altele şi conjugat. Dezvoltarea tehnologiei este asumată drept principala prioritate a Pentagonului, dar persectivele sunt mai îndelungate. Astfel, vorbim despre o lansare a cursei înarmărilor pentru superioritate ofensivă, armele hipersonice încurajând prima lovitură, pentru că lasă oponentul fără timp de reacţie în a găsi opţiuni. În plus, lipsa timpului, alături de absenţa apărărilor adecvate, relansează ideea loviturii preemptive, care devine mai atractivă pentru a distruge perspectivele unui război.


FOTO EPA

racheta nord coreeana EPA

Aşezarea actorilor pentru bătălia globală în arma hipersonică. Ţintele şi nivelul cercetării rachetelor hipersonice

Era hipersonică a început în 2011, când US Army a lansat o rachetă din Hawaii care şi-a atins ţinta în Insulele Marshall, la 3700 km distanţă, după 30 de minute de zbor. Cam asta e diferenţa minimă în timp a cercetărilor în materie între SUA şi testul rus din ajunul Anului Nou 2019, 8 ani mai târziu. Apoi în 2013, tot US Air Force a lansat vehiculul hypersonic X-51 Waverider dintr-un bombardied B-52.

China a început să testeze capabilităţi hipersonice ca pe atunci, realizând diferenţa tehnologică. Dar rezultatele au apărut abia în decembrie 2017, când a testat cu succes prima armă hipersonică intrată în producţie de masa, racheta balistică DF-17. Ea lansează un vehicul cu 5000 km/h spre ţintă în cădere, ghidat. În februarie, tot Beijingul a anunţat montarea unei arme pe şine electromagnetice pe un vas de război, o super-armă care nu are nevoie de praf de puşcă ce produce gaz sub presiune, care lansează proiectilele, ci accelerează proiectilul pe baza câmpului magnetic. Câştigă evitând problemele de presiune, căldură. Iar în iunie 2018, tot China a susţinut că a creat o nouă generaţie de rachete hipersonice aer-aer, bazată pe propulsia cu combustibil solid. În acest context, e de înţeles de ce Rusia nu putea lipsi din decor, din cursa aceasta a înarmărilor.

Ritmul cercetării şi finanţării nu permite salturi tehnologice mai mari sau mai rapide. Nici nu cunoaşte miracole. Nici măcar pentru Vladimir Putin, de Anul Nou 2019!

Şi SUA a relansat programele sale de tehnologie hipersonică. E vorba despre prigramul intitulat HIFiRE ce vizează zborul hipresonic sustenabil şi controlabil. US Air Force a plătit 928 milioane de dolari către Lockheed Martin pentru dezvoltarea rachetelor hipersonice. Cât despre capabilităţile de apărare, în decembrie, subsecretarul de stat pentru apărare, cercetare şi inginerie, Michael D. Griffin, a anunţat că SUA va avea o capabilitate defensivă funcţională împotriva armelor hipersonice la mijlocul decadei următoare, deci spre 2025.

Restul sunt pretenţii, aspiraţii şi vise. Ritmul cercetării şi finanţării nu permite salturi tehnologice mai mari sau mai rapide. Nici nu cunoaşte miracole. Nici măcar pentru Vladimir Putin, de Anul Nou 2019!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite