Corespondenţă din Chile (I): Actualitatea memoriei dictaturii

Sunt în Chile pentru o lună aşa că dedic 4 din articolele de pe blog ţării în care m-am specializat în timpul studiilor doctorale. Chile este ţara contrastelor, dar cea mai modernă sau dezvoltată ţară vizitată de mine până acum din America de sud.

„Mitul insulei” sau excepţionalismul chilian

Chile se întinde de-a lungul Pacificului pe o distanţă de 4300 de km de la nord la sud de la deşertul Atacama, la zona patagonică din sud, nedepăşind ca lăţime, de la Ocean pănă la Anzii care o separă de Argentina, mai mult de 350 de kilometri. De altfel, în imaginarul naţional subzistă mitul excepţionalismului chilian, ţara considerându-se ca fiind diferită de vecinii săi şi prin izolarea fizică de aceştia şi ca un fel de insulă separată de restul continentului.

Cu o populaţie de 18 milioane de locuitori, Chile este comparabilă în termeni de dezvoltare cu România deşi în multe domenii diferenţele sunt importante. Dezvoltarea economică, cu care se mândreşte astăzi şi căreia până de curând i se adăuga lipsa corupţiei a avut însă un cost important.

De la socialism la neoliberalism: de la Allende la Pinochet

Chile are deci o istorie recentă marcată de violenţă şi suferinţă, dar şi de dezvoltare importantă economică. În doar 5 ani de zile (1970-1975), Chile a trecut de la socialism, cu un stat care a intervenit în economie, cultură şi celelalte sfere sociale, la o liberalizare completă nu numai a sectorului economic, ci a întregii societăţi, de la pensii, la educaţie şi sistem de sănătate.

Salvador Allende, fostul preşedinte chilian, în vizită în uenos Aires, Argentina în 26 mai 1973

Guvernul lui Salvador Allende a fost şi este încă considerat un reper al stângii la nivel mondial pentru reformele de inspiraţie marxistă pe care le-a introdus în doar 3 ani de zile (1970-1973) şi ca rezultat al câştigării alegerilor democratice şi nu urmând modelul castrist, de preluare a puterii prin forţă. Lovitura de stat din 11 septembrie 1973 care i-a pus capăt a fost susţinută de SUA şi mai ales de Henry Kissinger căci modelul chilian, al unei transformări radicale a societăţii prin mijloace pacifice era periculos în timpul Războiului Rece. Salvador Allende s-a sinucis în palatul prezidenţial La Moneda în acest 11 septembrie dramatic şi care marchează cele două memorii opuse, pe de o parte sfârşitul unei experienţe revoluţionare pentru stânga, pe de altă parte, începutul „reconstrucţiei naţionale” pentru dreapta care a susţinut regimul Pinochet.

Generalul Augusto Pinochet a ajuns să conducă Chile în urma unei lovituri de stat

Regimul condus de generalul Augusto Pinochet (1973 – 1989) a anulat în primii ani toate reformele introduse de Allende şi a transformat societatea chiliană iremediabil. Deşi au existat de-a lungul acestui regim mai multe tendinţe în interiorul acestuia, un sector tradiţionalist, conservator, naţionalist, un sector marcat de ideile catolicismului integrist şi un sector neoliberal, acesta din urmă s-a impus. Începând mai clar cu 1975 şi sub controlul aşa-numiţilor ”Chicago Boys”, Chile a adoptat reformele neoliberale propuse de Milton Friedman.

„Laboratorul chilian” a fost posibil doar într-un regim autoritar care a reprimat orice opoziţie reală sau presupusă, desfiinţând partidele, sindicatele, anulând drepturile omului şi menţinând pentru lungi perioade de timp starea de asediu sau de urgenţă. Abuzurile împotriva drepturilor omului au vizat în prima perioadă participanţii la regimul Allende şi susţinătorii direcţi ai acestuia, pentru a include gradual victime aleatorii şi pentru a instaura teroarea. Activismul chilienilor a continuat şi pe timpul dictaturii purtând într-un final la învingerea prin urne a generalului Pinochet în 1988 şi deschizând calea către democratizare. Cu toate acestea, influenţa transformării suferite de Chile în cei 17 ani de dictatură a fost continuată economic de guvernele largii coaliţii de opoziţie, Concertacion, (Nueva Mayoria astăzi) care a guvernat între 1990-2010 şi din nou din 2014 cu actuala preşedintă Michelle Bachelet.

Cele două Chile – memoria duală

De când am ajuns la Santiago am văzut semne noi ale permanentei construcţii a memoriei dictaturii chiliene care a văzut un punct de maximă importanţă în 2013 odată cu aniversarea a 40 de ani de la lovitura de stat. Primul semn este filmul documentar Habeas Corpus (Claudia Barril, Sebastian Moreno, 2015) care arată importanta activitate coordonată de Vicaria de la solidaridad (Vicariatul Solidarităţii), organizaţie creată de Biserica Catolică în 1976 şi aflată sub autoritatea cardinalului Raul Silva Henriquez. Misiunea principală a Vicaria a fost aceea de a-i ajuta pe cei care au suferit de pe urma abuzurilor dictaturii şi apoi de a documenta dispariţia persoanelor deţinute ilegal de regim şi ale căror urme nu au mai fost identificate. Documentarul îi prezintă pe cei care au lucrat pentru organizaţie şi diferitele interacţiuni cu regimul, de la uciderea unuia dintre membrii săi, la urmărirea de către poliţia secretă DINA într-o manieră similară filajului care apare şi în dosarele Securităţii româneşti.

Al doilea exemplu descoperit recent în Santiago este tot un film documentar, Escape de gas (Bruno Salas, 2014) care înregistrează evoluţia unei clădiri din centrul oraşului, actualmente Centrul cultural Gabriela Mistral (GAM) inaugurat în 2010. Inaugurată în prima sa formă pentru a găzdui a treia conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, (UNCTAD III, 1972), a fost considerată una din expresiile proiectului cultural al guvernului Allende aşa cum arată filmul lui Salas fiind construită în 275 de zile printr-un efort al muncitorilor şi al creatorilor de tipul lui Guillermo Nunez sau Francisco Brugnoli.

Transformată după conferinţa UNCTAD III în Centrul Cultural Metropolitan Gabriela Mistral până în septembrie 1973, clădirea a fost după lovitura de stat din septembrie 1973, asumată de regimul militar care a şters orice urmă a regimului Allende, redenumind-o Diego Portales, erou naţional, fondator al statului Chile, şi transformând-o în sediu al guvernului Pinochet până în 1981 şi mai apoi sediu al puterii militare. În 2006 clădirea a ars şi preşedinta Bachelet a pus în mişcare refondarea clădirii pentru scopul său iniţial, cel de centru cultural. Cu toate acestea, pe una din cele două clădiri care formează ansamblul arhitectonic impresionant stă o plăcuţă care aminteşte inaugurarea sa în timpul regimului preşedintelui de dreapta, Sebastian Pinera (2010-2014) reprezentant al unuia din partidele care se revendică de la regimul generalului Pinochet.