Contraatacul realităţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Tragedia, cea mai fidelă reprezentare şi singura educatoare a condiţiei umane, n-a fost niciodată un gen gustat. O eminentă carne de tun care adună guverne, economii, regimuri politice şi aroganţele lor inepuizabile s-a priceput, dintotdeuna, să cadă, ratînd lecţia. Crizele vin, repetă acelaşi mesaj şi urlă în gol.

Coronavirus şi migraţia, amîndouă en marche prin Europa, par două crize în succesiune rapidă şi nenorocoasă. Destule semne spun, însă, că avem în faţă manifestări separate ale aceluiaşi impas.  

Coronavirus are o istorie lesne de reconstruit. În decembrie 2019, vreunul dintre viruşii alintaţi de promiscuitatea socială şi alimentară a Chinei a sărit în biologia umană şi a pătruns, apoi, în Europa. Primul caz pare să fi fost german, dar sediul central e, indiscutabil, Lombardia - croitoria de lux a înaltei burghezii europene. Italia a fost năpădită repede.

De sîmbătă noaptea, Lombardia şi alte felii ale Nordului sînt izolate, prin decret.  Cu cîteva ore înainte, sute de disperaţi fugeau prin gara Milano spre ultimele trenuri care plecau în afară. 16 milioane de oameni sînt prinşi în interiorul noii frontiere. În jur de 40 de pacienţi sînt seceraţi în fiecare zi. Sau erau. Ieri, au murit 133. Aproape 90% din secţiile de terapie intensivă sînt ocupate. Economia e în pragul falimentului. Viaţa socială e o parodie nevrotică, pigmentată de mascarada mass-mediei căţărată pe optimism cu ordin de la guvern. Restul Occidentului alunecă, rapid, pe aceeaşi pantă şi va atinge, probabil, în cîteva săptămîni, nivelul italian de blocaj.  

În paralel, de la sfîrşitul lui februarie, complicaţiile abjecte ale războiului civil din Siria au capturat politica generală a liderului turc Erdogan. Ştiind dintr-o mănoasă experienţă trecută că şantajul e cel mai cinstit finanţator şi că UE nu-şi poate refuza plăcerea de a semna cecuri, Erdogan a deschis valva. Torentul de migranţi şi refugiaţi s-a înfipt în frontiera greco-turcă, forţînd intrarea în Europa.  

Două probleme au apărut la frontierele Europei şi, evident, au ridicat o a treia:  răspunsul UE. În ambele cazuri, am aflat ce ştiam dar nu era, încă, dovedit la locul de muncă: capacitatea de reacţie a UE e sub riposta pe care o presupune un sistem ce-şi merită numele.

Pîrghiile UE au rămas aceleaşi: intervenţii bugetare prin linii de credit şi pachete de asistenţă financiară. Pompierii UE au costume Armani şi lucrează la bancă. În cazul Coronavirus, asta a însemnat suplimentarea cu 232 de milioane de euro a fondurilor de cercetare şi asistenţă. În cazul noului val de migranţi de la frontiera greco-turcă, UE a trimis o delegaţie la nivel înalt care a depus o sumă de nivel înalt. 700 de milioane de euro au intrat în conturile guvernului grec. Erdogan a luat la cunoştinţă şi a calculat nota de plată de neuitat şi de nerefuzat, pe care o prezintă, chiar azi, la Bruxelles.    

Bombardamentul financiar UE a fost dublat de obişnuita pletoră de Comitete, Comisii, Celule şi Grupuri de Lucru care au ornamentat fiecare problemă de sistem cu care UE s-a confruntat (cel mai recent - Brexit şi relaţiile comerciale cu Statele Unite). Însă o reacţie care atestă existenţa şi funcţionarea integrală a sistemului nu există. Cele două crize au ridicat una şi aceeaşi problemă: controlul frontierelor. Şi amîndouă au demonstrat că jurisdicţia UE se exercită în ceruri comitologice, în conturi bancare şi subsoluri minerale dar nu la sol.

Bineînţeles, politica medicală rămîne o competenţă naţională - aşa cum o spun regulile UE. Însă, în situaţia actuală, această prevedere nu e decît un sofism-scuză.  Dacă o problemă medicală naţională e de competenţa instituţiilor naţionale, atunci de competenţa cui e o problemă medicală pan-europeană?  

UE s-a reîntîlnit, de fapt, cu vechea ei problemă de autoritate în faţa oricărei crize care nu e criza băncilor germane şi franceze. Acolo unde vidul servil nu face regula, măsurile de euro-sistem au fost înlocuite de iniţiativa locală a guvernelor naţionale. Emmanuel Macron a dovedit, încă o data, că vede în UE un arrondisement docil al Parisului şi a dispus naţionalizarea producţiei şi stocurilor de măşti de protecţie. În Grecia, guvernul Mitsotakis a decis măsuri de forţă pentru respingerea migranţilor masaţi la frontiera cu Turcia.

Migranţi respinşi cu tunuri de apă FOTO EPA-EFE

Imagine indisponibilă

A doua trăsătură UE scoasă la încălzire de Coronavirus e celebra infirmitate în relaţiile de familie. Italia face parte din zona euro şi va fi, inevitabil, schilodită de recesiune. Răspunsul de sistem al zonei euro nu e vizibil şi nici de aşteptat. Nefericitul guvern italian îşi face curaj să ceară suspendarea temporară a Pactului de Stabilitate care interzice deficite bugetare sporite. Şansele sînt aproape zero. Adevărat, la Tratat scrie că Pactul poate fi suspendat de apariţia ”unui eveniment imprevizibil, dincolo de controlul Statelor Membre”. Dar acest scenariu e considerat un basm negativ şi interzis pe motiv de lezmajestate. Etica ”hanseatică” a curei de sănătate financiară prin înfometarea prietenilor va cîştiga, iar, partida.  

Toate astea nu sînt, însă, decît aventurile terestre ale sistemului. Dedesubt, consecinţele morale sînt dezastruoase. Şi promit dizolvarea unei civilizaţii fără valori în relativism, sub paza mincinoasă a cinismului.

Prima din schimbările de mentalitate ilustrate de criza Cornavirus şi de noul asalt migraţionist e redefinirea sentimentelor morale. Onestitatea, caritatea şi compasiunea au parte de vremuri grele.  

Onestitatea a dispărut odată cu promovarea hitului Coroniţa - melodia care face dintr-un virus global ruda săracă şi clementă a gripei clasice. Acest argument, susţinut statistc dar netranşat, propune o amnezie imediată. Coronavirus nu are încă tratament şi se întinde pe o arie geografică, practic, nelimitată. Nici măcar statul pe Everest nu garantează mare lucru. Oficial, însă, toate astea ar trebui uitate pînă şi de întubaţi.

În acest punct, subdimensionarea oficială se întîlneşte cu prostia încruntată a iniţiaţilor de pe net. Şi ei ştiu că virusul e o făcătură. Dar în folosul cui? Nici o economie nu va avea de cîştigat din şocul Corona. Atunci, poate, siniştrii producători de medicamnete? Îi veţi găsi pe anti-deprimante. În lipsa componenţilor primari fabricaţi în China, producţia farmaceutică e paralizată. De unde ştie atîtea autorul acestor rînduri? De la colegii lui din KGB. Ar mai fi de spus cîte ceva despre meteoriţi şi evreii de pe meteoriţi, dar orice dezvăluire poate fi fatală.  

Al doilea vestitor al dezumanizării harnice e concedierea carităţii. Cele mai multe decese provocate de Coronavirus se înregistrează între persoanele în vîrstă, de regulă peste 70 de ani. Mai toate mesajele media şi politice au transformat această realitate sfîşietoare într-un detaliu pozitiv, într-o răsuflare colectivă de uşurare. Principiile morale nu mai au trecere. Bătrînii sînt dispensabili. Umanitatea lor e diminuată de vîrstă şi anulată de cerinţele optimismului oficial. Indiferenţa e bună. Moartea nu e neantul negat de cea mai umană fibră a umanităţii ci o recomandare şi un drept protejat.

Ce auzim nu e o schimbare de ton. Aici, da!, avem o reacţie de sistem. Cine vrea un argument în plus are la dispoziţie decizia prin care Curtea Constituţională germană a eliminat, pe 26 februarie, interdicţia asupra eutanasiei. În înţelepciunea ei cuprinzătoare, Curtea a stabilit că „decizia de sinucidere e deasupra dogmelor religioase“, că „dreptul la sinucidere şi sinucidere asistată e constitutional“ şi că, în consecinţă, „legea şi practica medicală trebuie ajustate pentru a se conforma acestui drept“. Monstruos? Chestie de gust. Iar gusturile nu se discută, se execută.   

Criza migraţionistă renăscută la frontiera greco-turcă a generat un alt scurt-circuit moral de proporţii; naufragiul compasiunii, toleranţei şi al altor articole de sfintă credinţă UE. Profanatorul? UE! Liderii UE au vizitat frontiera greco-turcă, au secretat bani şi au anunţat tranşant că admiterea de refugiaţi e inacceptabilă. Verboten! Grecia a fost investită cu funcţia sacră de „aspis” (scut) - cum a ţinut să elenizeze troiana Ursula von der Leyen, pentru o clipă datoare superbei tradiţii germane a studiilor clasice.

Ceea ce ridică întrebarea: cu ce sînt mai puţin oropsiţi şi mai nedemni de comapasiune respinşii de azi decît admişii de ieri? Şi mai departe: cum poate reconcilia UE propriul discurs pro-migraţionist şi umanitar cu noua ei postură de grănicer rasist? În modul cel mai vizibil şi jalnic, UE nu mai poate face faţă propriului discurs. În modul cel vizibil, jalnic şi meritat, susţinătorii militanţi ai toleranţei fără frontiere, întotdeauna grupaţi sub stindardul UE, se pot simţi traşi pe sfoară.  

Toate aceste manifestări sau absenţe de manifestare descriu un veac desensibilizat. Tentaţia anti-umanistă a făcut pasul înainte. S-a vorbit, nu demult, de „banalitatea răului”. Adusă la zi, formula rămîne în picioare, dar cere termeni noi: notorietatea mediocrităţii. Liderii noştri vor să fie lideri de sistem fără să creadă în vreun sistem, ci numai în limbajul, procedurile şi nepăsarea care asigură controlul şi furnizează o distanţă sigură. Adevărat, ei nu au ferocitatea dementă a aparatului nazist sau communist, dar mustesc de splendoarea pasivă care i-a dus pe Habsburgi şi pe Romanovi la ruină. În faţa primului test serios, neputinţa lor camuflată în competenţă dovedeşte vigoarea florilor de lift.

Cultura pe care o absorbim ne-a pregătit tot mai puţin pentru surprize neplăcute, eşecuri, necazuri şi înfrîngeri de orice fel - de la comoditatea întreruptă a consumului la boli, terorism şi epidemii. Viaţa politică şi educaţia se reduc, mai nou, la un fel de a transmite şi conserva mecanismele morale ce evită contactul cu adevărul.

Crizele simultane ale lui 2020 impart aceeaşi genealogie morală. Şi ridică o problemă mai mare decît tot ce pot rezolva ştiinţa şi tehnologia.

Contraatacul realităţii e în toi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite